Foru corsu

AccueilAccueil  ­FAQFAQ  ­RechercherRechercher  ­S'enregistrerS'enregistrer  ­MembresMembres  ­GroupesGroupes  ­ConnexionConnexion  
Poster un nouveau sujet   Répondre au sujetPartager | 
 

 Rumanzu

Voir le sujet précédent Voir le sujet suivant Aller en bas 
Aller à la page : 1, 2, 3  Suivant
AuteurMessage
rappallinu
Monte d'Oru


Nombre de messages: 163
lucalizazione: Capu di Vegnu
Date d'inscription: 19/04/2009

MessageSujet: Rumanzu   Mer 16 Sep - 14:11

Eccu, vi prupongu a mo prosa. Hè una storia chì corre à nant'à parechje epiche è chì si chjama "Sicreti"


I
IN U SILENZIU DI A NOTTE



U cotru avia vistutu u cuntornu. Ogni petra, ogni alburu paria zuccatu indu u vetru.
U soffiu d’un trattu fretu, unu di quelli chì brusgia a pelle ancu di più c’à u sole ardente di a statina, era u solu rimore chì a notte parturia. In u celu, mancu una stella per luce cù a luna. Solu ‘ssu chjerchju d’argentu chì ammanta tuttu di u so velu tralucente, dendu à ogni cosa una forma nova, più misteriosa. ‘Ssu luciore stranu chì porta l’ingegnu à piglà strade sceme da invintà e storie chì, di nottetempu, facenu risorge e paure sicrete d’ognunu. Quelle fole piene di maghi, lulli è altre streie ch’elle sapianu cuntà e zie longu e veghje di tandu.
Eccu da duve parianu esciute ‘sse duie macacciule chì andavanu sottu à u celu foscu cum’è l’inchjostru.
Dui omi vistuti à a militaresca, chì viaghjavanu à passu ciattu, muti cum’è e petre chì l’inturniavanu.

U primu pudia avè una vintina d’anni, era un omu grande, largu di spallera. Una barba di qualchì ghjornu li pascia a faccia. I so capelli eranu neri carbone. Caminava imbisgiatu mirendu sempre d’avanti cù u sguardu sicuru di quellu chì sà duve ellu và o piuttostu duve ci vole à andà.
U sicondu era giovanu dinù, à bastanza grande anch’ellu, ma più fittu. A so dimarchja era più sgalapata, inticciava guasi in ogni sassu chì i so pedi scuntravanu, cum’è s’ellu fussi briacu. In fatti, era stancu mortu, crosciu da u capu à i pedi, rosu da ‘ssu fretu chì li siccava l’osse.
È cusì, senza una parolla, andavanu, unu dicisu, l’altru incappuccendu à ogni passu, sempre à l’orlu di cascà.


È pò, d’un trattu, ghjuntu à ‘ssu mumentu chì a stanchezza hè cusì pisia ch’omu crede d’addibbulisce la lagnendu si una cria, u sicondu s’era messu à parlà.
« Aghju u fretu !
- Viaghja!
- Aghju u fretu!
- Viaghja ti dicu ! Ùn simu ancu à ghjugne.
- Mi faci ride, tù hai una vesta...
- Aghju a mio vesta, n’avia una ancu tù mi pare.
- Iè, è ùn ne aghju più !
- Chì voli fà ? s’è t’ùn t’era micca lampatu indu ‘ssu ghjargalu ! Sì una calamità, viaghja è stà ti zittu ! »


Ùn s’era vultatu mancu una volta per vardà u so cumpagnu chì si trascinava più ch’ellu avanzava.
« Pianta !
- Chì ci hè ?
- Ùn ne possu più...
- Ma sarà pussipule ? Ùn la sai chì a strada hè torna longa ?
- Aghju u fretu...
- Aghju capitu, tè a mio vesta è ch’ùn ti senti più ! »

Eranu piantati, è pianu, pianu cù una misura è una dulcezza infinita u primu omu cacciava a so vesta. Si stava à vardà la cum’è qualchì sia chì feghja una cosa cara nanzu di lascià la à l’ora mai.
Mentre ch’ellu a pisava per porghje la à l’altru omu s’era vistu spampigliulà cum’è un ghjuvellu à nantu. Ma ùn era mancu à pena un ghjuvellu, era una midaglia. Di ‘sse midaglie ch’elli ricevenu l’omi chì anu, in tempu di guerra, fattu vede à tutti, u so curagiu.
In u sguardu di ‘ss’omu a fiertà chì ci si lighjia quandu ellu u punia à nantu à ‘ssa dicurazione, a facia lucicà quasi quante a luna stessa.
È pò, cum’è si nulla ùn fussi, avia pigliatu torna u so chjassu, allunghendu u passu u più ch’ellu pudia.
Era quantu ch’elli ùn appiinu scambiatu mancu una parolla, è si n’andavanu versu ‘ssu scopu incunnisciutu, ingutuppati d’un silenziu prufondu cum’è a notte...
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
Matteu Mattei
BAGLIA ORBA


Nombre de messages: 3019
lucalizazione: Vistu pè l'ultima volta da i granatieri in 1774 à 2 leghe di Corti
Date d'inscription: 12/10/2007

MessageSujet: Re: Rumanzu   Mer 16 Sep - 14:44

Bah...

mettalu puru sanu...
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
rappallinu
Monte d'Oru


Nombre de messages: 163
lucalizazione: Capu di Vegnu
Date d'inscription: 19/04/2009

MessageSujet: Capituli II, III è IV   Mer 16 Sep - 15:04

II

GHJUVAN’TUMASGIU


Eranu sei ore, Ghjuvan’Tumasgiu si discitava. Era ghjuntu a viciglia è, ancu s’ellu avia vighjatu assai, discurrendu cù a so mamone è u so ziu Rigolu, ùn avia più mancu à pena voglia di dorme. Quandu ellu era in paese li piacia à gode u più pussipule di u tempu ch’ellu ci passava.
E so ghjurnate principiavanu sempre di a stessa manera. Si stava una bella stonda in u so lettu, l’ochji spalancati, à vardà u cantellu castagninu chì dimizava a suffitta. Cantelli ci n’era sette, ma quellu di u mezu era più largu, più bellu c’à l’altri. Ne cunniscia tuttu di ‘ssu pezzu di legnu tagliatu, zuccatu è messu custì da i so antichi. Ogni nodu, ogni vena, ogni scaglia era stampatu in a so mente.
U so sguardu suvitava u filu di u legnu senza piantà. Una volta à passà, una volta à vene. Tandu, u so spiritu scappava versu i prati verdicanti è fiuriti di i ricordi zitelleschi. È si vidia esce di a casa cù i so pantaloni corti, a so camisgia di fora, i so capelli inzirriti d’una manighjata dopu chì a so mamone appii passatu una mez’ora à pittinà lu. Si vidia corre, chjamà i so amichi é attippà cun elli à ‘ssu chjassu chì parte da sopra à a casa, è chì tandu, purtava i so passi versu ‘ssa libertà ch’elli ponu risente solu i zitelli.
Ci era tutta a so vita scritta à nantu à ‘ssu cantellu. À spessu quandu ellu era solu, quallà in a so stanza di l’università, chjudia l’ochji é pinsava. È, cum’è in un sognu, si tramutava in a casa paterna è li si paria d’ùn avè la mai lasciata.


Eramu in u mille nove centu cinquant’ottu è Ghjuvan’Tumasgiu avia diciott’anni à pena passati. Diciott’anni ch’ellu avia campatu in Corsica senza mancu una volta francà u mare terraniu, senza mancu una volta avè ne a brama.
Avia pigliatu u so baccu l’annu nanzu è s’era scrittu à a facultà d’Aix da studià a storia. A so mamone è Rigolu avarianu preferitu ch’ellu fia i studii di medicina o di dirittu per « fà u duttore » o « ancu l’avucatu » cum’ella dicia Celestina cù l’ochji illuminati da tuttu l’amore ch’ella risintia per u so pufigliolu. « Ha, farà u prufessore, ti si pare nulla, ô Celestì ? » avia dettu Rigolu. Celestina ùn avia rispostu nulla, ma u vidia digià, vultà in paese carcu à diplomi è onori. È sintia e voce nant’à u so passeghju : « quale hè ? », « hè Ghjuvan’Tumasgiu di Celestina, pare ch’ellu saria prufessore », « bà, quessu sì ch’hà riisciutu ». Iè, Celestina avia intesu u so core empie si di fiertà guasi à scuppià è d’un surisu avia fattu capisce à Rigolu ch’ella era d’accunsentu cun ellu.
Ci vole à dì ch’elli n’avianu passatu seratine à cuntrastà tutt’à trè nant’à l’avvene di Ghjuvan’Tumasgiu. À stà lu à sente i studii ùn ghjuvavanu à nulla è faria megliu à stà si quì cù una banda di capre.

« Voli fà u pastore... Aiò chì sì scemu ! Ô Celestì, ùn vedi ch’ellu hè scemu ! ».

Celestina, u più spessu, si stava zitta è capighjava per fà vede ch’ella accunsintia.



« Ùn l’ete fattu voi ? ».

Rispundia Ghjuvan’Tumasgiu mughjendu cum’è per fà si sente megliu.

« Iè, ùn l’ete fatta voi a vostra vita appressu à e capre ? ».

Ghjuvan’Tumasgiu, quandu ellu s’addirizzava à u so ziu, u chjamava di voi. Li era vinuta cusì, senza pinsà ci, naturalamente, cum’è per dì ancu di più u rispettu è l’amore prufondu ch’ellu li purtava.

« Ùn sai nulla ! Eiu ùn l’aghju micca sceltu u mistieru di pastore. Eiu, ùn avia mancu dece anni quandu babbu hà decisu per mè c’avia l’età di travaglià. Eccu cum’è sò divintatu pastore.
- Eranu d’astri tempi ! »

Avia dettu Ghjuvan’Tumasgiu spazzendu l’aria cù u so bracciu.

« Eranu forse d’astri tempi, ma e capre, elle, ùn sò mancu appena cambiatu ».

Avia rispostu Rigolu circhendu à piattà a so voglia di ride.

« Allora, per contu vostru, ùn puderia micca fà un bon’pastore ? ».

Tandu Rigolu avia parlatu d’una voce più calma, u so sguardu s’era postu nant’à u so niputinu é li avia dettu :

« Ùn vogliu mica chè tù credi c’o sia vergugnosu di a vita ch’aghju fattu, appressu à e capre, cum’è tù dici. Fà u pastore hè un bellu stanta pane. Esse libaru, cù a so banda, à batte a machja, ch’ellu piovi, ch’ellu nevi o puru ch’ellu fia i suleoni… Certi, l’anu straziata ‘ssa vita, eiu l’aghju campata felice è fieru.

-È… »

Ghjuvan’Tumasgiu pruvava à ripiglià a parolla ma Rigolu ùn la cappiava mancu per more.
« Sò sicuru chè tù faria un gran’pastore ô pocu, ma credu dinò chè tù faria un gran’duttore o un gran’prufessore perchè credu in tè. Ciò c’o vogliu eiu, hè ch’invece di mè, appii u putere di sceglie ciò ch’ella hà da esse a to vita. Vai, varca ti ‘ssu mare è varda ciò chì ci hè di landi, dopu, s’è tù volti à dì mi chè t’ùn hai trovu nulla, tandu, è soladimente tandu, t’aiutaraghju à smachjà a strada chè t’avarè sceltu. »

È Ghjuvan’Tumasgiu s’era lasciatu cunvince. Micca chì a so idea fussi cambiata, ma, in fatti era à bastanza d’accunsentu cù u so ziu. « Andaremu à vede » avia pinsatu.

Sei ore é mezu, Ghjuvan’Tumasgiu s’era arrizzatu d’un saltu. Pudia misurà un metru è ottanta. Si vidia supitu ch’ellu era in salute. I so capelli eranu neri, i so ochji turchini cum’è l’orisonte quandu ci si cunfondenu celu è mare. Avia u sguardu di ‘ssi giuvanotti chì pensanu chì u mondu hè soiu è chì u si magnarianu vulinteri.

Era à bon’ora, ma sapia chì di sottu, in cucina, ci era a so mamone chì appruntava a culazione. Celestina l’avaria di sicuru fattu biscoce un pocu di pane è muntu a sciocca da scaldà li un suppu di latte. A so mamone parlava pocu. Era di ‘sse donne chì vardanu sfilà a vita senza mai circà à cambia nulla, lascendu fà u distinu senza lagnà si nè rallegrà si di troppu. A sapia, ella, chì a vita di l’omu tene à poche cose, chè no simu sempre nant’à u filu è c’à ogni passu l’abbissu hè prontu à apre si per piglià ci à l’ora mai.
Avia vistu a so nora more parturendu à Ghjuvan’Tumasgiu. Tandu, avia pinsatu « sarà pussipule di risente tamanta allegria è tamanta tristezza à tempu ? » Si dumandava cum’ellu facia u core umanu à mantene dui sintimi cusì cuntrarii.
Dui anni dopu, u so figliolu, Ghjuvan’Polu, u solu ch’ella avia, era mortu in guerra, « Cascatu per a patria », avianu dettu. È pò, in u quaranta cinque, u so maritu, Ghjorghju, si n’era andatu anch’ellu, lascendu la sola cù un ciucciu di sei anni à allivà. Ma ùn li mancava curagiu à Celestina, è, cù l’aiuta di Rigolu, u fratellu di u so corciu maritu, n’avia fattu un giuvanottu pienu di salute è di voglia di campà, malgradu tutte e disgrazie ch’avianu inturniatu a so nascita è a so zitellina.
Ghjuvan’Tumasgiu a tinia cara à a so mamone, longu l’anni avia pigliatu a misura di tuttu ciò ch’ella avia fattu per ch’ellu ùn manchi mai di nulla. Per ch’ellu possi ingrandà senza sente u pesu di a morte, senza chì u dolu ùn diventi un fossu trà ellu è u so avvene.

U giuvanottu vinia d’entre in cucina, è, cum’é l’avia pinsata era tuttu prontu nant’à u tavulinu. Celestina era arritta di punta à a cucinara nova flamante chì u so pufigliolu l’avia rigalatu. Ci avia messu tutti i soldi ch’ellu avia vintu fendu u fattore, d’estate à cavallu à a so bissiccletta.
Celestina facia scaldà un’entica di latte caprunu. L’adore impiia a pezza è vinia à stuzzicà e nare di Ghjuvan’Tumasgiu. Eranu quindeci ghjorni ch’ellu ne sunniava di u latte di bianchina, a capra chì stava in u chjosu vicinu à a casetta di Rigolu.

« Bon’ghjornu
- Ho, u mio fiore, hai durmitu bè ? »

Ùn li piacia mancu appena à sente si chjamà cusì, ma, quella mane ùn vulia micca cuntrarià à Celestina.

« Iè, cum’è sempre quandu dormu in casa meia.
- Perchè, quallà ti manca qualcosa ?
- Quallà ? Quallà mi manca tuttu ! Mi mancate tù è ziu Rigolu, mi manca a mio casa, a mio stanza, tuttu ! »
Celestina stava zitta. Ùn vulia micca entre indu ‘ssu discorsu senza ch’ellu ci fussi Rigolu per sustene la.
Ghjuvan’Tumasgiu s’era arrizzatu, s’era cintu un fucile è una musetta dicendu ch’ellu avia da andà à fà un giru à i culombi.

« Ùn trica micca u mio fiore… ».





III

U PRATU DI I QUATTRU VENTI


U primu raghju di sole carizzava a sarra quandu Ghjuvan’Tumasgiu ghjunse indu a bocca. A bocca à u saltu, quella chì supranava u liccetu duve ellu sapia di truvà qualchì culombu.
Ùn era micca tantu a voglia di caccighjà chì l’avia purtatu custì. Ma piuttostu a brama di pudè infine turnà à truvà ‘ssi lochi ch’ellu avia sunniatu longu i dui mesi scorsi.
Attippendu, ùn era piantatu mancu una volta, circhendu à andà u più in furia pussipule. Era cum’è s’ellu ricusava di rispirà nanzu d’esse quassù duve l’aria hè più pura c’à l’onda di a più pura surgente.
Ghjuntu sopra à piazza, s’era firmatu una stonda ochjichjosu, cum’è per ripusà li nanzu à u sforzu maiò ch’elli avianu da fà per scorbe ogni billezza di u pratu di i quattru venti.

Imaginate un pratu, longu di centu passi, largu di cinquanta, pichjulatu di fiurucci bianchi è gialli è dimizatu da una barata di muru di petra secca. Da sopra à u muru, un chjarasgiu chì pare esse quì dipoi chì a vita hè. À mezu à e petre di a muriccia, una surgente. Un zirlu d’acqua linda chì stancia a sete è rinfresca l’omu sfiatatu chì vene à ciuttà ci e so lapre.
Hè quì, in ‘ssu pezzu di virdura chì pare esse statu tintu da un pinellu divinu chì Ghjuvan’Tumasgiu vinia à ritruvà si. S’annigava indu ‘ssa sulezza, ‘ssu calmu cusì prufondu. Per ellu, ùn ci era più grande piacè c’à di sunnià di ciò ch’ellu sapia di truvà aprendu l’ochji. Pudia stà in ‘ssa manera ore sane à pinsà à ‘sse petre, à ‘sse lecce, à ‘sse surgente. ‘Ssi lochi i cunniscia à mente. Eranu tuttu per ellu, è ogni volta ch’ellu i lasciava li si brusgiava u so core.
S’era arvistu chì u fattu di parte ùn facia c’à rinfurzà a so vulintà di fà a so vita quì. È, ancu s’ellu ùn avia mai risintutu una gioa tamanta à quella di u ritornu, sapia, in u più prufondu di a so anima, ch’ellu ùn puderia campà luntanu di e so muntagne. Ci avia tanti ricordi, tante emuzione…

È pinsava, si ramintava ‘ssu prima d’ottobbre è ‘ssu battellu chì u s’avia da purtà in Marseglia. Ùn avia micca vulsutu chì Rigolu è Celestina l’accumpagnessinu in Bastia. Vulia tene u ricordu di i soii in casa soia.
« Ùn parti c’à dui mesi, ùn hai micca da more nò ? »

Avia dettu Rigolu.

« Quale a sà… »

Avia rispostu Ghjuvan’Tumasgiu è pò avianu fattu silenziu.

L’avia abbracciati cum’è s’ellu ùn l’avia più da vede è era cullatu indu ‘ssu carru rossu chì u purtava versu u so distinu. Ghjuntu nant’à u portu s’era firmatu un pocu à fidighjà l’orisonte, u mare era serenu è un bellu sole lucicava in u celu.
L’era vinuta in capu d’ùn imbarcà micca, d’ùn piglià micca ‘ssu battillacciu è di piattà si una pochi di ghjorni. Saria ghjuntu in casa, l’ochji pieni di lacrime invintendu una fola è pò si saria ascosu in i bracci di a so mamone è tuttu si saria accunciatu. Ma, in fondu à u so core, una piccula voce l’avia ramintatu tutti i sforzi ch’elli avianu fattu Celestina è Rigolu per ch’ellu possi andà à l’università.

Quasi tuttu u viaghju s’era firmatu nant’à u ponte di daretu azzingatu à a paratina. A strignia cusì forte chì paria ch’ellu a vulia rompe. È avia aspittatu, u sguardu fissu, incrucifissatu ancu, à nant’à e custere chì, pianu, pianu si svinianu in lu luntanu. Si saria cacciatu l’ochji à rombu di circà un ultima fiura di a so tarra, per pudè mantene à pena di più u ricordu in a so mente. Li si paria d’annigà si, di perde si in un ciriutulu scemu chì ùn piantaria mai. L’era vinuta in core ancu l’idea di lampà si indu l’acqua è nutà, nutà à sin’à a costa.

Nant’à u ponte avia rimarcatu un omu, chì cum’è ellu vardava a so isula smarisce in u mischiu maraviglosu di l’onda turchina è di a sciuma bianca. Senza pinsà ci s’era avvicinatu d’ellu è l’avia dumandatu.

« Hè sempre cusì dura ? »

Senza di più spiecazione l’altru avia capitu u sensu di a dumanda di u giuvanottu.

« Più và è più hè dura. Ogni volta c’o pigliu ‘ssu battellu hè cum’è s’o muria, cum’è s’o mi sbaccava in dui».

Ghjuvan-Tumasgiu ùn dicia nulla, ùn vardava mancu più l’orisonte. Vardava ‘ss’omu è si dicia chì mai ùn puderia pate una vita d’esiliu, una vita à esse sempre aspittendu u ritornu.

« Hè a prima volta chè tù parti ?
- Iè… Ma, aghju da vultà prestu... »

L’omu avia cappiatu unu di ‘ssi suspiri chì ne dicenu di più c’à i discorsi i più longhi.
‘Ssa suspirata ribumbava sempre in a mente di Ghjuvan-Tumasgiu. Ancu avà, à mezu à ‘sse sponde ùn si pudia impedisce di pinsà à ‘ss’omu. L’era parsu stancu, frustu ancu, dopu à una esistenza campata à strappera di collu, u core quì è a ragiò quallà…





IV

U RITRATTU

Rigolu « u sciancu ». Cusì l’avianu cugnumatu i paisani à rombu di vede lu passà strascinendu a so anca ritta. A guerra, l’avia lasciatu ‘ssu ricordu. Cum’è s’ellu ci fussi bisognu di quessa per invene si d’ella. A guerra ùn vi cappia mai. ‘Sse fiure sanguinose sò scritte per sempre in a mente di quellu chì l’hà cunnisciute. Di notte cum’è di ghjornu. À ore triste incalcanu ancu di più u so pesu è, à ore allegre interganu ognunu à ùn gode micca troppu d’una felicità cusì dilicata. Rigolu n’avia vistu duie, guerre. In casu chì una sola ùn sia bastata à amparà li tuttu ciò c’un omu era capace di fà à un’antru. Era a siconda chì l’avia rigalatu ‘ssa ferita. A prima, l’avia fatta luntanu, quallà per ‘sse Francie. Ùn ne parlava mai di quessa, soca era troppu dura, soca ùn vulia micca sparte ‘sse cose boffe chì u discitavanu a notte è chì u facianu mughjà. A siconda l’amintava più vulinteri, ci vole à dì chì l’avia campata quì, in a resistenza. Dicia sempre chì l’era parsu megliu à batte si da difende a so ghjente à nant’à a so tarra. È pò, ancu s’ellu ùn capia micca e ragione chì purtavanu l’omi à stirpà si trà di elli, arrizzà si contru à l’inghjustizia, luttà contru à e teurie nasì era statu più c’à naturale per ellu. Ellu l’omu sabbiu, l’omu di pacenza, sempre prontu à sustene, à sparte a pena d’ognunu. Per Ghjuvan’Tumasgiu era u imbuleghju parfettu di forza è di dulcezza, un essare umanu cum’elli averianu da esse tutti.
Rigolu l’avia allivatu, era à tempu u babbu, u babbone, l’amicu è qualchì volta ancu a cuscenza di Ghjuvan’Tumasgiu. In fatti, era u fratellu di u so babbone Ghjorghju mortu quandu ellu avia sei anni. Di Ghjorghju, ùn ne sapia tantu, di ‘ssu babbone mortu di un’attaccu di core à a fine di a siconda guerra mundiale. Rigolu ùn ne parlava tantu è Ghjuvan’Tumasgiu chì s’era avvizzatu à i sicreti di u so ziu avia abbandunatu l’idea di fà li dì ciò ch’ellu ùn vulia. Iè, Rigolu era un omu sicretu. Micca c’ùn li piacia à parlà, ma, certe cose ricusava d’amintà le.
Ziu Rigolu ùn stava micca in casa cù ghjuvan’Tumasgiu è Celestina. Stava n’una casuccia in cima à u paese. Un anzianu rataghju accunciatu per pudè ci campà. A cucina sottu è, di sopra, una camarella cù un lettu, un tavulinu è una carreia. À ‘ssu tavulinu ci passava ore sane dapoi ch’ellu sapia leghje è scrive. L’affare ùn era micca tantu vechju chì era u so nipote chì l’avia amparatu. Videndu a so voglia di sapè, scuprendu quant’ellu era curiosu di tuttu ciò chì c’era nentr’à i so libri di scola, Ghjuvan’Tumasgiu l’avia prupostu di fà li vede.
U giuvanottu tandu, era in siconda. Una sera, lighjia una lizzione di storia à nant’à a prima guerra, « a grande ». U so ziu s’era avvicinatu è era firmatu cum’è insischitu di punta à un ritrattu. Ci era à nantu quattru suldati, è Rigolu i fighjava cum’è s’ellu avia vistu u diavule. Sottu à u ritrattu era scrittu qualcosa ch’ellu ùn pudia capisce è ‘ssu fattu paria scimisce lu, u mittia n’un statu chì u so nipote ùn cunniscia micca. È pò, avia cappiatu :

« Sò eiu, sò eiu è babbitò…
- Chì dici ?
- Ti dicu chì sò eiu nant’à ‘ssu ritrattu
- È babbò qualessu hè ?
- Quellu c’hè à pusà à manu ritta.
- È l’altri quale sò ?
- U primu, à manca si chjama … Préjean, iè Constantin Préjean.
- È l’altru ?
- L’altru ?
- Iè »

Rigolu s’era firmatu silenziosu una stonda cum’è s’ellu riflittia per truvà u nome di a quarta persona di u ritrattu. Ma nulla ùn vinia.

- « Allora, cumu si chjama quessu ?
- Ùn la socu più, ùn la socu più…
- Aiò fà un sforzu
- Ti dicu c’ùn la socu più ! »

Ghjuvan’Tumasgiu era firmatu polzu dopu à a risposta di u so ziu. Ùn l’avia mai vistu cusì. Era rossu, sudava cum’è toccu da a frebba. Videndu in chì statu si mittia ùn avia micca insistutu. È Rigolu avia dettu :

« Chì scrivenu custì ? Dì mi ! »

È u giuvanottu avia lettu. Ma ùn amintavanu nisun’nome, parlavanu d’una battaglia, « Le chemin des dames », di u curagiu è di e suffranze di ‘ss’omi chì si battianu, chì murianu per a patria. Tandu era vinuta in capu à Ghjuvan’Tumasgiu un idea à pena scema. U so ziu paria cusì curiosu di sapè ciò ch’elli dicianu i libri di ‘ssa storia ch’ellu avia campatu, ch’ellu l’avia fattu ‘ssa pruposta :

- « Voli c’o t’amparghi ?
- Chè, chì mi voli amparà ?
- À leghje è à scrive.

Un bellu surisu avia accesu a faccia di Rigolu. Era sempre infrebbatu ma, era piuttostu à a manera d’un criaturu impacente di riceve un rigalu prumessu da i maiò. Era detta, u vechju saria u scularu è u giovanu, u prufessore.
L’omu era cuntentu di a decisione chjappa cù u so nipote. Ma, d’avè vistu ‘ssu ritrattu in u libru di scola avia mossu in ellu una timpesta. Avia discitatu tanti di ‘ssi ricordi ch’ellu ùn vulia, mancu per more, vede vultà è invade a so mimoria. S’era messu à pusà è pinsava, pinsava à ‘sse stonde nere, à ‘ssi lochi landani duve c’era vulsutu à batte si per campà, duve ellu avia lasciatu un pezzu di u so core.
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
rappallinu
Monte d'Oru


Nombre de messages: 163
lucalizazione: Capu di Vegnu
Date d'inscription: 19/04/2009

MessageSujet: V, VI è VII   Mer 16 Sep - 15:08

V

LE CHEMIN DES DAMES

Sedeci d’aprile di u 1917. In un fracassu senza nome l’omi viaghjanu, à mezu à a fanga è i morti per circà à sazià a brama di vittoria di u generale Nivelle. Fiscanu e palle, cascanu i suldati unu apressu à l’altru. Ma ci vole à viaghjà, ci vole à more, à soffre per chì u generale possi tuccà in punta à e so dite a gloria d’avè vintu a battaglia. Ch’ellu possi scrive u so nome à lettare d’oru nant’à e pagine immaculate di u librone di a storia umana. Ma oru ùn ci n’era quì. Per quelli chì si battianu ùn c’era c’à un fiume di fanga, di sudore è di sangue imbulighjati. Ùn c’era c’à a puzza di a morte, i mughji di i feriti. Quellu ghjornu è quelli c’anu suvitatu, l’umanità hà fattu una pochi di passi in daretu. Avvicinendu si di i so tempi i più foschi. In duie simane sò più di centu mila omi, morti o feriti chì anu pagatu a scimità di i putenti. Rigolu si n’hè surtitu senza nulla. Senza nulla c’omu pò vede. Ma cù una ferita ancu più prufonda c’à quelle chì vi tazzanu a carne. Una ferita à l’anima. È quesse, ùn ponu mai guarisce, ùn si sarranu mai più. Era quessu u pesu ch’ellu trascinava ziu Rigolu è chì u furzava à tanti sicreti, à tanti gattivi sogni.
U ghjornu nanzu ch’ella principiessi ‘ssa battaglia, un omu era vinutu à visità a sezzione di Rigolu. Era un officiale ma, ùn purtava micca arme. Si trascinava una spezia di scatula posta à nant’à trè pedi. N’avia digià vistu unu di ‘ss’attrazzi, quand’ellu era zitellu in paese. Tandu l’era parsu magicu di vede c’omu pudia stampà nant’à un pezzu di carta chjucu, chjucu, una persona sana è l’avia fattu ancu ride. Ma oghje, ùn capia micca chì piacè c’era à vene quì è ritrattà a miseria di l’omi, eranu brutti, stanchi, à l’orlu di more per certi. È quessu li spiecava ch’ellu era quì per fà vede à u mondu sanu u so curagiu. Per fà li entre per u sempre in a storia.

« Andate à fà vi leghje ! Quì, curagiu ùn ci n’hè più. Ùn ci hè
c’à paura, morte è addisperu. Criite ch’emu sceltu di stà quì ?
S’è pudiamu sceglie, scappariamu tutti è vi lasciariamu soli à
voi. Voi, quelli chì cuntate i morti è i stroppii per sapè quale
hè chì vince. Noi ùn emu nulla à vince quì. A vostra gloria eterna
a vi pudete tene».

Quellu c’avia parlatu si chjamava Gino. Un suldatu cum’è tant’altri chì avia bisognu di sfucà si. L’officiale u vardava ma avia fatica à sustene u sguardu fieru di ‘ss’omu chì vinia di dì, à voce sciolta, ciò ch’elli pinsavanu tutti. Eranu quattru di punta à ellu. À fiancu à Gino, Rigolu s’era arrizzatu cum’è per aiutà u so camaratu. Un antru, arrittu dinù, stava à sente è vardava, u so sguardu passava da unu à l’altru, si chjamava Constantin, Constantin Préjean. U quartu stava capicalatu, paria d’ùn interessà si manc’à pena à ciò chì si passava à cant’à ellu, paria esse altrò.

« Ricusate di rispittà un ordine ? »

L’officiale avia quasi mughjatu circhendu à impressiunà i quattr’omi. È Gino l’avia rispostu.

« È ch’ete da fà ? Emu intesu chì dumane ci vuleria a carne assai
per pasce a morte. Vulete privà u vostru generale d’una pochi di
vite à offre à a patria ? »

Videndu ch’ell’ùn ci cacciaria nulla u ritrattadore avia cambiatu di manera. Circava avà à alliscià li.

« Chì vulete ? Vi possu dà sigarette, pane. Chì vulete ? »

À ‘sse parolle u quartu omu avia pisatu u capu. A so faccia era sfatta, paria più mortu c’à vivu. S’era arrizzatu, avvicinatu di Rigolu è li parlava à voce bassa. Ùn si sà ciò ch’ellu l’avia dettu ma avà, calava u capu anch’ellu è suspirava. Avia vardatu à i dui altri, un sguardu era bastatu, Gino s’era appughjatu à a ripa è avia cruciatu e bracce. Constantin era firmatu mutu appichendu un picculu surisu à u scornu di a so bocca è u quartu omu s’era messu torna à pusà.

« Fate puru ». Avia cappiatu Rigolu.

U quartu omu era Ghjorghju, u fratellu di Rigolu. È vinia di vende a fiertà di i trè altri per dui pacchetti di sigarette è un pane. U lindumane, à l’alba s’eranu aparte e porte di l’infernu.





VI

GHJORGHJU « U VECHJU »


« Eviva, eviva ».

Duie fucilate avianu stracciatu u silenziu. Ognunu s’affaccava à e porte è i purtelli per vede è per sente ciò ch’era accadutu.

« Eviva, eviva. Hè natu u mio figliolu, hè natu Ghjorghju,
figliolu di ghjorghju, pufigliolu di Ghjorghju ».

Tutti avianu scupartu à l’omu, fucile in manu mossu da una cuntintezza chì nimu ùn li cunniscia. Ghjorghju era qualchì sia chì ùn lasciava mai traluce e so emuzione. Un omu crudu, un carattaru intintu à a durezza di a vita. Avia francatu i cinquant’anni, è, ancu s’è Maria, a so moglia li rindia dece anni, ùn sperava più d’avè una discindenza. Dopu à vint’anni di matrimoniu s’era risoltu à ùn esse mai babbu. Quandu Maria l’avia annunciatu ch’ella purtava un ciucciu in corpu ùn avia dettu nulla. Avia aspittatu ‘ssu ghjornu tantu bramatu è ‘ssu ghjornu era oghje. Tutta a so vita pigliava un sensu. Ellu chì avia sempre straziatu per campà. Ellu chì avia travagliatu cusì duru per stantà si un pezzu di pane, oghje sapia perchè. U so nome, u nome di u so babbu avia da campà dopu à ellu. A paura ch’ellu avia di more, di smarisce senza lascià a minima traccia li si paria andata. A so moglia avia parturitu è era un masciu. Ghjorghju sunniava per u so figliolu un antru distinu c’à u soiu. Andaria à a scola, ùn saria micca obligatu à stirpà si e mani è à frustà si u core cum’ellu. Ellu c’ùn avia cunnisciutu chè l’aratu, a zappa è e capre. Dapoi tant’anni avia risparatu una pochi di soldi. Micca una furtuna ma, privendu si è privendu à Maria, era riesciutu à empie una scatulella. Pezza à pezza, soldu à soldu. È, a sapia, ci n’era à bastanza per allivà un figliolu. Micca per un famiglione ma per unu solu…
Quandu Maria, qualchì mese dopu, avia dettu à u so maritu ch’ella aspittava un antru ciucciu ùn c’era statu ne « eviva » ne fucilate. Ghjorghju s’era sarratu. Cum’è s’ellu ricusava di vede a realità. Forse era a pinsata chì tutti i calculi fatti per assicurà a sorte di u so primu figliolu si ne cullavanu in fume. Chì vinia à fà ‘ssu sicondu ciucciu, ùn bastava unu ? À ellu li bastava è s’ellu ùn pudia nigà l’esistenza di Rigolu, u so sicondu figliolu, avia decisu ch’ellu ùn puderia prufittà di u so « tisoru », di u fruttu d’una vita di straziu. Saria tuttu per quellu chì purtava u so nome, u nome di u so babbu, a discendenza ch’ellu avia tantu vulsutu. L’altru camparia listessu, faria cum’è ellu, una vita ghjornu à ghjornu.
I dui figlioli di Ghjorghju eranu ingrandati inseme. Ma ùn parianu micca campà in u stessu mondu. Per unu ùn c’era nulla è per l’altru c’era tuttu. È ancu s’è tuttu in casa di Ghjorghju è Maria ùn era tante cose, a sfarenza trà i zitelli era maiò. S’è Maria spartia u so affettu di manera uguale trà i so dui figlioli, Ghjorghju ellu, ùn ne vardava c’à unu. Rigolu criscia, senza capisce veramente u perchè di tuttu què. Perchè chì era vistutu à stracci, perchè ch’ellu andava scalzu è perchè chì u so fratellu stava sempre pulitu è ben’messu. Unu andava à a scola ogni ghjornu è l’altru di tantu in tantu, unu durmia n’un lettu è l’altru nò. Unu sintia parlà d’un avvene fattu di studii è di bella situazione è l’altru vidia avvicinà si l’ora d’andà à batte a machja è curà e capre.


Ghjorghju « u vechju », cum’ellu era chjamatu avà da i so paisani, era un omu simplice. A so logica era primaria, crudella forse per i spiriti più aparti. Ma, per ellu era una quistione di salvezza. Avia dui figlioli, era cusì, ùn ci pudia nulla è unu ci vulia à sacrificà lu, per u bè di l’altru. Era chjara in u so ciarbellu, in quant’à u so core, quellu ùn li dicia nulla.
È una sera Ghjorghju avia dettu à u so sicondu figliolu :

« Dumane vinarè cù mè, aghju bisognu d’aiuta, à a scola
saranu belli à bastanza. »

Rigolu ùn avia mancu dece anni.






VII

TRÀ MALE È BÈ


Criscianu fiancu à fiancu, ma i dui figlioli di Ghjorghju « u vechju » ùn s’assumigliavanu mancu à pena. U primu, era di custituzione debbule, fittu, losciu è à spessu malatu. À a scola ci andava, ma malgradu tutti i sforzi ch’ellu accunsintia u so babbu, l’amparera era straziata, i resultati mizani. Rigolu, s’ellu ùn avia dirittu à a struzzione, paria più astutu c’à u so fratellu. Sviluppava un’intelligenza impastata di bon’sensu, un’intelligenza umana, senza artifiziu. Li pisava u fattu d’ùn esse micca cunsideratu da u so babbu. Ma, ùn l’avia micca resu ghjilosu. ‘Ssu zitellu ùn era c’à bravezza, d’un carrataru dolce ma d’una forza mentale for’di u cumunu. Era natu in ellu, dopu à tante privazione, un bisognu smisuratu di ghjustizia, per ellu è per l’altri, ma nisuna gattivera. A so sorte era cusì è nimu ùn avia da pagà per quessa.
A ghjustizia s’era fatta sente quella mane di dicembre di u 1915. Eranu stati chjamati, tutt’à dui, à parte per fà a guerra. Tandu, ùn c’era statu nulla nè nimu per francà à Ghjorghju di u so distinu. « U vechju » ùn ci avia nisun’putere, ci vulia à cede à l’autorità, à u cummandu di a nazione. Trè anni, trè anni di suffranza, trè anni chì ponu bastà à cambià un omu. Eranu vultati tram’in dui senza ferita apparente. Ma i danni forse, ùn si pudianu micca vede cù l’ochji.

Ghjorghju s’era maritatu, qualchì mese dopu, cù Celestina, a figliola di Santu è di Lolla. U paese avia mossu a fistaccia, ballatu, magnatu è betu. Rigolu, ùn si sà perchè, paria tristu à ‘ssa festa, persu, cum’è altrò. « A guerra », avianu pinsatu tutti. Quella rubbaccia chì v’impedisce di gode cum’è tutt’ognunu di i piacè di a vita. Ghjorghju ellu ùn paria micca toccu da ‘ssa disgrazia. Si maritava, è i pinseri di u so fratellu li passavanu sopra u capu.
Di ‘ss’unione era natu, un annu dopu, un figliolu chjamatu Ghjuvan’Polu. « U vechju » avia ricusatu, di varaglia fatta, ch’ellu purtessi u so nome. Avia insistutu per ch’elli scegliessinu quellu di u so babbone à ellu. Ùn l’averia palisata cù nimu, ma u soiu u nome, li paria annuchjatu, maladettu ancu. Di a so vita ùn ne era micca suddisfattu è di quella di u so primu figliolu, à sin’à oghje, micca assai di più. S’era maritatu cù quella ch’ellu l’avia sceltu, a so moglia l’avia datu un masciu. Ma c’era un viotu, una mancanza. U so figliolu ùn era micca è ùn saria sicuramente mai ciò ch’ellu avia sunniatu. A scola, l’avia abbandunanta senza mancu u certificatu. A bella situazione, quella c’averia fattu cripà di ghjilusia ogni paisanu ùn vinaria mai. À campa chì, Filippu u ziu di Celestina, un omu solu senza nè moglia nè figliolu, l’avia chjappu à travaglià cun ellu. Filippu era incittaghju è s’era arricchitu à spessu prufittendu di a miseria è di a gnuranza di l’altri. Ùn li garbava tantu à « u vechju » à vede a so discindenza in manu à Filippu. Di sicuru l’uffria un mistieru, un statutu, ma micca ‘ssa ricunniscianza ch’ellu avia tantu bramatu per quellu chì purtava u so nome. Sicondu ellu, à l’omi cum’è Filippu, ancu per esse più ricchi c’à l’altri, li mancava qualcosa. Una cosa c’ùn si pò cumprà, u rispettu di a ghjente. Micca un rispettu furzatu, natu da u timore di u putente. Un rispettu sinceru, custruitu pocu à pocu da ogni fattu d’un omu. Per ellu, ci avia rinunciatu dapoi assai, ma per Ghjorghju « u chjucu » l’avia tantu speratu.
« U chjucu » ellu si campava cù Filippu. Chì, s’ellu avia un talente, era sicuramente quellu di manighjà a ghjente, di burlà la ancu. S’era lampatu senza misura nu ‘ssu travagliu, incittava tuttu ciò chì si pudia cumprà d’animali in u cantone. Sempre à u più bon’pattu pussipule, sempre à prò di l’interessu di u so patrone è, dunque, à prò di u soiu. Un patrone chì videndu a primura ch’ellu ci mittia n’avia, in furia, fattu un associu, un eredu naturale. A riputazione di Ghjorghju l’incittaghju ùn finia d’allargà si è, s’ellu li purtava pocu rispettu, a ghjente u timia di più in più. Quessa li piacia, di sente si forte, d’avè ciò ch’ellu pinsava d’esse u putere. A so vita era nant’à una strada chjara, maritatu, infigliulatu, cù un mistieru chì li piacia è chì li dava di più ch’ell’ùn avia mai speratu. Ma u distinu ùn tene mai contu di ciò c’omu vole, u distinu vene è decide. U distinu quellu ghjornu si chjamava torna guerra.
U 3 di sittembre di u 1939, a Francia è l’Ingletterra dichjaranu a guerra à l’allimania. Digià, dipoi u 4 di dicembre di l’annu nanzu, ognunu aspittava angusciosu di vede ciò c’avia da accade. Rigolu era andatu cum’è parechji à participà à ciò ch’era statu chjamatu « A prumessa di Bastia ». Ghjorghju avia ricusatu d’andà ci, cum’è s’ellu si vulia piattà a verità. Trimava di vede una guerra vene à scumudà i so affari. È, à dì la franca, era mortu di paura d’avè torna à risicà a so vita. Oghje, sintendu a nutizia di l’intrata in u cunflittu di a Francia, a so paura ùn pudia c’à cresce.
Ùn eranu stati mubilizati, né unu né l’altru. Ùn eranu micca stati mandati, un antra volta, à batte si per ‘ssi mondi, à impittà si cù a scimità di l’omi. Ma a guerra ùn cunnosce fruntiere è ‘ssa volta ùn c’era bisognu d’andà à truvà la. Era ella chì vinia, vistuta à camisge nere. I dui fratelli eranu torna à l’ora di a scelta. A scelta eterna trà male è bè, trà morte è vita, trà abbandonu è sperà. Postu chì a guerra c’era, a farianu, ognunu à a so manera. È torna una volta, e strade di Ghjorghju è Rigolu s’eranu spiccate. U primu s’era supitu indinuchjatu è u sicondu era firmatu arrittu. Ghjorghju ùn ci avia vistu c’à un manera di più d’arricchisce si, di prufittà di a situazione. L’allimania è a so surella l’Italia eranu e più forte, a so scelta era fatta. Rigolu n’avia fattu un altra, quella di a resistenza. U so bisognu di ghjustizia, chì risurgia da u più prufondu di a so zitellina, ùn l’avia permessu di firmà cecu. S’era messu à a machja, per luttà contru à l’oppressore, per difende à libertà, a soia ma dinù quella di tutti. È forse ancu quella di u so fratellu.
[b]
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
rappallinu
Monte d'Oru


Nombre de messages: 163
lucalizazione: Capu di Vegnu
Date d'inscription: 19/04/2009

MessageSujet: VIII, IX è X   Mer 16 Sep - 15:10

VIII

A LETTERA

Era u ghjornu di natale di u 1958, fora maltasginava è Ghjuvan’Tumasgiu vardava, da daretu à u purtellu, u circondu veste si di biancu. Oghje si staria in casa. Saria l’occasione di cullà in granaghju à ciuttà si à pena in i ricordi di a so zitellina. A facia à spessu, quand’ellu era chjappu da a malincunia. In granaghju ci eranu tutti i so quaterni di scola, allatati cù primura da a so mamone. Ci eranu ancu i so ghjoculi, ùn eranu micca numarosi ma ognunu li ramintava un mumentu sepiatu, una stonda di festa. Tutta ‘ssa robba era chjosa in una cantina militaresca. U giuvanottu l’avia aparta è cacciava, unu à unu, i so tisori. Un sacchittellu di biglie, quelle biglie chì li ghjuvavanu à ghjucà à « u giru di francia », purtavanu i nomi di Geminiani, Bobet, Gaul è tant’altri. E ghjurnate sane ci avia passatu, cù l’altri zitelli, à traccià e strade, è à lancià ‘sse biglie. Ci era dinù una pochi di suldati di piombu, qualchì militare di a prima guerra, un cavallu chì avia persu u so cavaglieru è un « cow boy » cù duie pistole in manu. Ghjuvan’Tumasgiu i pigliava, i vardava una stonda è stava cù un surisu zitellescu in bocca. Avà cacciava i so affari di scola, avia in manu ‘ssu libru di storia, quellu di siconda c’avia, qualchì annu in daretu, datu tant’emuzione à Rigolu. Girava e pagine, circhendu à truvà u famosu ritrattu di a prima guerra. Ma, a pagina mancava, era stata strappata. Era sicuramente u so ziu, ma perchè c’ùn l’avia simpliciamente dumandata ? Perchè piglià la à l’appiattu ? Chì primura ! Li dumandaria à l’occasione.
È si stava cusì, à pusà à mezu à i so ricordi. U so sguardu currendu da una cosa à l’altra, senza scopu precisu. I so ochji s’eranu firmati à nant’à una antra cantina messa in fondu à a pezza, cuparta da mille capatoghji. A cunniscia ‘ssa cantina è s’era sempre dumandata ciò chì ci pudia esse nentru. Una volta, quand’ella avia dodeci anni avia circatu à apre la. Si n’era arvista Celestina è l’avia liticatu. Forse era stata a sola volta ch’ellu avia vistu à so mamone anarvà si. À tal puntu chì ùn avia mai più cercu nulla. Ma oghje, pinsava d’esse à bastanza maturu, pinsava di pudè cunnosce ogni sicretu di i soii. È pò chì ci avia da esse nentru à custì ?
S’era avvicinatu, è fighjava ‘ssu lucchettu rughjinosu ch’ellu ùn avia pussutu sciappà sei anni nanzu. Li paria cusì chjucu è debbule. Ùn era più quessa chì pudia parà a so curiosità. Una martillata, è u lucchettu s’era arresu. Ghjuvan’Tumasgiu apria u scatulone di i sicreti, s’era indinuchjatu d’avanti ma l’incriscia quant’unque un pocu à ficcà ci e mani. Vardava ogni tantu in daretu cum’è un ladru paurosu di fà si piglià. Dintelle, mandili di seta, robbe diverse, un fusu, una rocca. Eranu tuttu què i misteri di Celestina ? U giuvanottu era dilusu è s’appruntava à sarrà a cantina rigrittendu ancu d’avè la aparta. U cascione era viotu avà, avia palisatu tutti i so sicreti. Nanzu di turnà à empie lu Ghjuvan’Tumasgiu avia lampatu un ultimu sguardu nentru. U sguardu di troppu forse. Unu di quelli chì, mossi da a voglia di sapè, ponu purtà omu induv’ellu ùn vole. Incagnatu n’un scornu, dipassava un pezzu di carta. Tirendu per caccià lu, l’avia ancu à pena stracciatu. Era un inviloppu biancu cù ciò chì paria esse una lettera nentru. À nant’à l’inviloppu era stampata l’annata 1917. Eccu, l’avia da sazià a so curiosità, avia da amparà qualcosa chì nimu ùn li vulia dì, u sicretu di Celestina. Avia cacciatu u fogliu, s’era appughjatu à u muru è avia lettu.


Verdun u 20 di farraghju di u 1917.

« A mio cara Celestina, u tempu s’hè firmatu. S’hè firmatu u ghjornu c’o t’aghju lasciatu. U ghjornu chì i mio ochji anu persu u dirittu di pudè vardà u to visu cusì bellu. Tù, ghjuvellu frà i ghjuvelli, sole di a mio vita, spechju di a mio anima. Tù, stella chì mi dà a forza di luttà per campà lucichendu in a mio mente. Ùn la t’aghju mai detta ma oghje a ti vogliu scrive, ti tengu cara più c’à mè stessu, ti tengu cara quant’ellu hè permessa à u core umanu. Sunnieghju di tè notte è ghjornu, a to fiura hè viva in mè à ogni stonda di ‘ssa vitaccia ch’elli c’imponenu quì. È, hè solu di sapè ch’un ghjornu forse ti puderaghju abbracciacà à palesu chì mi porghje a voglia di tene. Chì, mi dicu qualchì volta chì ùn socu micca s’o vultaraghju un ghjornu. Ùn ti poi imaginà, è tantu megliu, ciò ch’ella hè a vita quì. Nimu ùn si pò imaginà. Credu eiu chì ùn ci hè un omu nant’à ‘ssa tarra c’appii fattu una cosa cusì nera è gattiva per merità di passà una sola ora quì. È purtantu simu quì, à pinsà chì certi ci anu cridutu senza distinu è ch’elli anu vulsutu dà ci ne unu. Sicondu mè, tuttu ciò ch’elli volenu, hè scrive a storia à prò soiu. Lascià una vistica, u ricordu di i so nomi. Ma a so sturiaccia a scrivenu cù u sangue di l’astri, cù u nostru sangue. Simu in un cappiu, chjappi cum’è i torduli. S’è no circhemu à fughje u cappiu strigne è ci strangola, s’è no stemu fermi, a morte vene è pò ci piglia. Ùn ti vuleria micca santavuglià, bramaria di scrive ti ch’ella si passa linda è ch’ellu ùn hè c’una quistione di tempu per chè no turnessimu à truvà ci. Ma, ti devu a verità. Ricusu chè tù campi azzicata da una falza sperenza.
Cù Rigolu parlemu à spessu di tè, di u paese, di i nostri ricordi. Sò tantu felice chè no siamu inseme è à tempu vuleria sapè lu francatu di tuttu què, à u to latu, quallà mezu à e sponde care. Ci hè Ghjorghju dinù. Cun ellu ùn parlu micca è a socu ch’ellu sunnieghja di vede mi mortu. Ùn possu capisce chì u core d’un omu sia cusì trapienu à oddiu, ch’ellu ùn possi parturisce c’à gattivera è ghjilusia. Vogliu crede chì, s’ellu si sorte di ‘ss’infernu, vultarà ind’è noi lascendu si daretu ognunu si ‘ssi sintimenti c’ùn facenu c’à bastà li a vita.
‘Ssa lettera era per dì ti u mio amore, quellu c’ùn t’aghju mai dettu. A socu chè tù risenti u stessu sintimu. À sin’à oghje mi bastavanu i nostri silenzii, i nostri sguardi impiuti di tenerezza. Ma avà, u ti vogliu scrive, u vuleria ancu mughjà à u mondu sanu. Oghje cunnoscu u valore di ‘ss’amore, prufondu, sinceru è senza nisun’dubitu. Hè quessa chì dà u suchju di a vita, chì punta l’omi à campà, ancu nu i pessimi mumenti. Iè, saria cusì faciule à lascià mi andà, à lascià mi piglià è truvà u riposu eternu. Ma nò, u mio sognu sì tù, u mio sognu hè di campà à fiancu à tè, a mio manu in a to manu è ‘ssu sognu u vogliu vede fà si realità.
Ti tengu cara è vogliu chè tù m’aspetti, chè tù sia quì quandu vultaraghju. C’o possi vede ‘ssu surisu chì tantu notte m’hà annanatu, cunsulatu è datu forza. Ma ci vole chè tù sappia chì u mio ritornu ùn hè mancu à pena una cosa sicura. È s’ella accadia chì falcina mi pigliessi, tandu ùn vogliu micca chè tù campi sola cù un ricordu, vogliu chè tù mi tenghi in un scornu di u to core, ma chè tù fia a scelta di a vita. Ùn vogliu micca chè tù morghi cun mè. Saria una suffranza ancu più forte c’à quelle d’ùn pudè ti mai carizzà. Eccu, compiu avà, basgendu ti cù tuttu u mio affettu, cù tuttu u mio amore. À prestu, spergu, ô cara.

Gino.


Gino, ma qual’era ‘ssu Gino ? Qual’era ‘ss’omu chì un annu nanzu à u matrimoniu di Celestina cù Ghjorghju li scrivia per palisà li u s’amore ? Chì dicia e cose cusì boffe nant’à u so babbone ? Lighjia è pò lighjia torna, mezu c’à infrebbatu. C’avia fattu, perchè ch’era statu cusì impachjuculu ? Averia fattu megliu à stà cù i so ricordi, à ghjucà cù i so suldati di piombu. Ma, avà era fatta, avia lettu, sapia qualcosa è mai più ùn puderia parà a so curiosità.




IX

GINO



« Quale hè Gino ? »

A quistione era falata, secca, cum’è u tagliolu chì facia saltà i capi in tempu di rivoluzione. A campa chì Rigolu stava pusatu chì si ne saria sicuramete trafalatu sintendu ‘ssu nome chì più nimu ùn avia amintatu à alta voce dapoi quarant’anni d’avanti à ellu.

« Quale hè Gino ? »

A siconda volta Rigolu avia pisatu u capu ver’di u so nipote. È di manera meccanica l’avia rispostu.

« Chì dici ?
-Ti dumandu quale hè ‘ssu Gino chì scrivia quarant’anni fà e lettare
infiarate à a mio mamone !
-È chì ne socu eiu ?
-Iè, hai ragiò, dumandaraghju à ella ».

Rigolu era sbiaditu, trimulava, è fighjava à Ghjuvan’Tumasgiu cù l’ochji à l’orlu di u piegne.

« Innò ! Ùn fà micca quessa, lascia la stà à Celestina, sò affari vechji, morti,
intarrati. Ci sò e cose ch’ellu hè megliu à lascià sottu tarra.
-Allora, dì mi tù. Aghju dirittu à sapè anc’eiu.
-Ti si pare d’avè dirittu à sapè. A verità ô Ghjuvan’Tumà, qualchì volta
hè megliu à ùn cunnosce la. A verità pesa è quandu ch’ella sorge, ùn
s’intana mai più.
-Ùn mi faci micca cunfidanza ? Un sicretu u possu tene anc’eiu.
-Innò ùn ti diciaraghju nulla. È s’è tù dumandi à mamatò, sappia chì
risicheghji di cripà li u core.
-Piombu ! Ma chì hè ‘ssa storia ? Vogliu sapè è saparaghju senza tè è
puru senza mamò.

Rigolu era surtitu, cum’è fughjendu, era vultatu in casa soia è avia sarratu a porta à farriale. Piignia, cum’è un criaturu chì hè statu suspresu fendu una malfatta. Piignia un fiume di lacrime ma, ‘ssu fiume ùn pudia spegne u focu ch’era picciatu in u so core.
Quale era Gino ? ‘Ssa quistione ribumbava in u so capu senza arrestu. Di sicuru a sapia quale ellu era Gino. Nimu megliu c’à ellu ùn puderia sapè quale ellu era statu. Ma dì la à Ghjuvan’Tumasgiu era cum’è apre un purtellu à nant’à un mondu incunnisciutu cù u risicu di perde si à l’ora mai.



È Rigolu s’era annigatu, s’era lasciatu andà in l’onde di u ricordu, in ‘ssu mare calmu una siconda è furiosu un’altra. Ùn s’avia da arricurdà di Gino ? Ellu, Rigolu ùn s’avia à ramintà di quellu chì era cum’è u so fratellu ? Elli dui, ùn facianu mai nulla l’unu senza l’altru è quessa dapoi chjuchi, chjuchi. Nati a listessa annata, allivati fiancu à fiancu, avianu spartutu tuttu ciò chì dui zitelli ponu sparte. Rigolu era sicuramente u solu c’ùn avia mai fattu sente à Gino u pesu di a so sfarenza. Per ellu ùn era c’à u so amicu. Gino era natu in paese, a so mama era paisana ma, u so babbu era vinutu da l’Italia, vint’anni nanzu, per circà à fughje a miseria. È, dopu à un tamantu viaghju, s’era stallatu in u paese di Rigolu, avia spusatu à Bianca, l’ultima femina d’una famiglia di quattordeci figlioli. I paisani ùn avianu mai fattu male à quellu ch’elli chjamavanu « u lucchese » ma, u vardavanu sempre un pocu in catarochju. A gnuranza, a paura di l’altru ? Ùn si sà ciò chì i puntava à fà cusì ma, mai Primo è i soii ùn eranu veramente stati cunsiderati cum’è paisani ancu dopu à tant’anni di vita cumuna…




X

A DUMANDA

Rigolu s’arricurdava dinù di quella sera di u 17 quandu Ghjorghju, in piena guerra, l’avia fattu ‘ssa dumanda chì avia da svultulà tutta a so vita.

« Ùn possu micca fà quessa !
- È eiu ti dicu chè tù a farè !
- Ma ti rendi contu, hè cum’è u mio fratellu…
- U to fratellu? ‘Ssu lucchese ! U to fratellu sò eiu. Saria ora chè tù a sappia !
- A sogu… A sogu…
- Tandu hè detta ! Farè ciò c’o ti dicu ! »


Ghjorghju si n’era andatu. Lascendu u so fratellu Rigolu solu, à pusà nant’à a so pagliaccia. Ochji chjosu, scuzzulava u capu per pruvà à toglie di e so pinsate e parolle di u so fratellu. Cumu pudia fà quessa ? Sicuru chì Ghjorghju era u so fratellu, chì c’era a leia di u sangue, u listessu babbu, a listessa mama a listessa storia… ma, in un scornu di u so core ci era ‘ssa vuciarella chì li sussurava chì a leia di u sangue ùn supraneghja micca sempre quella di l’amicizia, quella di i ricordi cumuni, quella, in fine, di una vera spartera di i sintimenti. Ùn li piacia à pinsà la, ma Rigolu ùn si sintia mancu à pena vicinu à u so fratellu.
Era sempre stata cusì. Rigolu avia dece mesi di menu c’à Ghjorghju, ma era sempre statu più maturu, più primaticciu, più forte dinù. Era forse per quessa chì i so parenti, è soprattuttu u so babbu, avianu sempre prudettu di più à Ghjorghju. Per quessa ma dinù sicuramente perchè Rigolu era ghjuntu un pocu per accidente, perchè ùn era micca statu veramente bramatu. ‘Ssu sintimu, Rigolu l’avia sempre avutu è u so « fratellacciu », cum’ellu u chjamava in sicretu, l’avia capita à bon’ora. Ne prufittava à ogni occasione è avia sviluppatu una gattivera, un viziu ancu chì li facia pinsà ch’ella avia una autorità, un dirittu à nant’à Rigolu, è puru à nant’à tutti.
Micca ch’ellu fussi divizia in casa di i dui fratelli, mancu stampa, ma u pocu chì c’era era spartutu sempre à prò di Ghjorghju, u primu, quellu chì purtava u listessu nome c’à u babbu. Rigolu n’avia suffertu, è pò s’era fattu à a so cundizione di sicondu. Era per quessa chì, à spessu accunsintia à e voglie di u so fratellu. Ma oghje, a dumanda li si paria impussipule à sazià. ‘Ssu statutu di sicondu li pisava cum’è mai. Avia sempre fattu, senza riflette tantu, tuttu ciò ch’ellu vulia Ghjorghju. Ma ‘ssa volta era troppu, ùn puderia micca, s’avia da rivultà, l’avia da dì à ‘ssu fratellu chì u supranava dapoi tant’anni chì ellu ùn era micca natu solu per accede à e so vuluntà. Era detta, dumane strapparia a funa, si pisarianu i marchjoni, iè in fine avaria u curagiu à dì la li. È accaderia ciò ch’ellu accaderia…

È s’era stracquatu. Sapia d’ùn pudè dorme, ma u simplice fattu di chjode l’ochji li dava l’impressione di lascià si ‘ssu lucacciu. Di pudè scurdà si di e stonde ch’ellu era in traccia di campà. C’era a dumanda scema di u so fratellu di sicuru, ma c’era più c’à tuttu a guerra. Iè, eranu stati mandati, ellu, Ghjorghju è Gino, trè giuvanotti, à batte si contru à i tedeschi. À difende una causa ch’ellu ùn avia mancu tantu capitu. Ellu u paisanu, u pastore c’ùn avia in capu c’à andati, prati è muntagne, cullette è pughjali, libertà è amore di a tarra. À ellu, l’avianu purtatu quì. In ‘ssu locu di bughju, di nebbia è di fritura. Un locu sicuramente creatu un ghjornu d’ira divina. È l’avianu purtatu per tumbà d’astri omi chì, a pinsava, eranu cum’è ellu vittime di a scimità d’una pochi, putenti è troppu sicuri di u so ghjudiziu.
À chì ghjuvava à tumbà ? L’omi, a cridia Rigolu, eranu fatti per sparte, per campà inseme è rispittà si. Si tumbavanu l’animali per magnà, l’avia fatta più d’una volta, ma tumbà si à laziu trà di omi quessa ùn la pudia pate. È purtantu, ogni mane ci vulia à andà ci. À mezu à a fanga, sottu à l’acqua o puru a neve. Tirà, sin’ch’elli c’eranu i cartucci è dopu corre mughjendu, per arricà a paura à quelli battizati per l’occasione « nemichi », mughjendu ancu per piattà dinù u so propriu timore di pettu à a morte. È, armati di quella cultella in punta à u fucile, minà, infirzà, tumbà per ùn esse tombu. Tumbà per pudè campà, per accatizzà u focu di u sperà. U sperà di vultà in casa è turnà à vede i so machjoni, e so sponde care. Tumbà per avè dirittu à ùn tumbà più. Duve era a logica di ‘ssa guerra ? Rigolu avia abbandunatu l’idea di capisce dapoi una bella stonda. Li firmavanu i so ricordi per scappà, per andà si ne cum’è in un sognu è pusà serenu è spinsiratu, cum’ellu a faria tant’anni dopu u so niputinu, à mezu à u pratu di i quattru venti…
[b]
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
rappallinu
Monte d'Oru


Nombre de messages: 163
lucalizazione: Capu di Vegnu
Date d'inscription: 19/04/2009

MessageSujet: XI, XII è XIII   Mer 16 Sep - 15:12

XI

E PARSICHE È E SIGARETTE


Rigolu ellu ùn vidia in u so amicu c’à un giuvanottu cum’è ellu. N’avianu fattu talmente inseme. È, avà in ‘ssu mumentu cusì intintu di tristezza è di malincunia li vinia à mente ogni ricordu cumunu. U primu era quellu di ‘ssu ghjornu d’estate quandu s’eranu fatti piglia fumendu, da zia Catalina una vichjetta di u paese.

Tandu, cù u so amicacciu Gino si ricuglianu i mocculi in pianu è si piattavanu per fumà li. Quellu ghjornu di lugliu Rigolu avia arrubbatu, in u pacchettu di u so ziu Pasquinu, una sigaretta sana. A si passavanu, l’anasavanu cum’è s’ellu era qualchi dulciume ch’elli avianu da magnà cù tamanta ingurdizia. È Gino l’avia accesa, tiratu addossu è data à Rigolu chì n’avia fattu u tantu. È tocca è fila, cusì, sin’à brusgià si e dite senza piantà. Stavanu à l’appumessa, daretu à un scogliu è eranu talmente chjappi ch’ùn avianu micca intesu à zia Catalina chì s’avvicinava. Era cullata à piglià un pocu d’acqua à a surgente è avà era custì di punta à elli è i vardava cù un sguardu chì avaria santavugliatu i più curagiosi. Zia Catalina ùn sapia mancu chì dì, è di tutta manera ùn averia avutu tempu à ùn dì nulla. I dui zitellacci eranu scappati di corsa sarrata è si ne falavanu versi u paese senza tuccà tarra.
Ghjugnendu vicinu à a casa s’eranu piattati, si dumandavanu cumu fà per sorte si di ‘ss’imbrogliu. À ‘ssu mumentu passava Ziu Francescu, u vicinu, cù una piscaghjola in manu.
« O zì, duve avviate » ?
- Vogu à fà mi una piscata, vulete vene ? »

Rigolu è Gino, senza mancu pinsà una siconda chì i soii s’avianu da impinserisce, avianu dettu di sì è eranu partuti appressu à Francescu.
Mentre chì Francescu piscava, i dui amichi stavanu, daretu à ellu, in cuccùlipì, senza fà rimore è pinsavanu à ciò chì l’aspittava quandu elli avianu da vultà in casa. Di sicuru Catalina avia digià contu tuttu à e so mame… Ma un antru affare li strignia u corpu, una cosa ancu più forte c’à u pinseru di fà si liticà. Quandu elli si n’eranu andati cù ziu Francescu eranu quasi miziornu, è avà eranu trè ore ch’elli viaghjavanu indu u fiume. Iè, tutt’à dui avianu a fame, una fame di i cani. U latte è u pane di a mane ùn eranu più c’à un vechju ricordu in fondu à i so stomachi. Ogni tantu ciuttavanu u so capu indu l’acqua per addibbulisce u calore chì li facia bolle u ciarbellu quasi à svene si.
Ùn pudianu dì nulla à Francescu è, di tutta manera quellu, ùn avia nulla à dà li à magnà è ùn saria statu sicuramente micca cuntentu di sente chì i zitelli eranu partuti senza avisà à nimu.
Stavanu muti è pinsavanu chì era forse quessa a paga di a so malfatta.

« Ô Zitè quì ci n’hè una rossa, quale hè chì a vole caccià ? »

A voce di Francescu l’avia tolti di e so pinsate è stavanu, mezu imbavati, senza risponde.


« Aiò, unu a vole caccià o nò… ? »
- « Iè, iè date quì ».

Avà Rigolu tinia a piscaghjola cù tutta a forza ch’ellu pudia aduprà è tirava. A pescia era in aria, sbattulava in tutti i sensi è i zitelli a vardavanu ridendu.

« Vardate què, tamanta ch’ella … »

S’era piantatu di parlà, di l’altra parte di u pozzu ci era Pasquinu, u fratellu di Maria, chì stava à fighjà li cù un surisu stranu in bocca. Nu a so manu manca, u ziu di Rigolu tinia trè parsiche. Trè frutti magnifichi, rossi è gialli, impiuti di u sole chì l’avia fatti maturà. Videndu li, i zitelli sintianu u so corpu strigne si ancu di più. L’omu s’era messu à pusà nant’à un scogliu è pianu, pianu si ne sbuchjava una. Rigolu avia spostu a piscaghjola è u vardava fà dumandendu si s’è u so ziu sapia ch’ellu ùn era micca ghjuntu in casa à miziornu. Forse ùn avia micca trovu à Catalina, forse era vinutu à sin’à quì per fà si dui passi, forse… Avà Pasquinu tagliava a parsica à fette fine è, à fur di misura e si magnava. I zitelli ùn vulianu dumandà nulla à l’omu ma soca i so ochji avianu parlatu per elli.
-« E vulete quesse ? »

Avia dettu Pasquinu cù a so manu tesa versi i dui zitelli. Eranu à pena menu inchieti ma, ùn si vulianu micca avvicinà troppu.

-« Iè… lampa le »

Mentre chì i criaturi mursicavanu indu i frutti cum’è s’elli ùn avianu nè magnatu nè betu dapoi trè ghjorni, Pasquinu s’era avvicinatu è a si discurria cù Francescu. Rigolu era assirinatu, di sicuru u so ziu ùn sapia nulla o qualchisia l’avia sicuramente vistu andà si ne cù Ziu Francescu è nimu ùn si saria imprimuratu di a so assenza nè di quella di Gino. A sera à cena, Rigolu è Gino avianu magnatu, cum’è à spessu, cù Pasquinu è a so moglia Saveria. Ùn avianu figlioli è, i zitellu si sintianu ind’è elli cum’è in casa soia, forse ancu megliu c’à in casa soia. È si n’eranu sciaccatu quantu elli ne pudianu tene è pò, sazii ch’elli eranu ùn pinsavanu mancu più à a so scappata di a mane. Fattu cena, cum’é sempre, Pasquinu s’era accesu una sigaretta. Saveria, videndu lu fà, avia dettu :
- « Dà li ne una ancu à elli… »

I dui amichi eranu piantati di rispirà, avianu calatu l’ochji è aspittavanu. Ma, cum’è elli ùn sintianu nulla avianu pisatu u capu versi Pasquinu è eranu turnatu à vede à nant’à a so faccia ‘ssu surisu stranu ch’elli avianu scupartu nanzu indu u fiume. Eranu stati zitti è ùn s’era mai più parlatu di ciò ch’era stalvatu quellu ghjornu.

Eccu, di ‘ss’aventure, ch’elli ponu sparte solu i zitelli, si nutria è criscia l’amicizia trà Rigolu è Gino. È oghje, mezu à ‘ssi lochi di disgrazia, minati à u più prufondu da a guerra, Rigolu era persu. Di punta à una scelta chì li si paria impussipule à fà. Era quantu ch’ellu fussi d’avanti à un abbissu infinitu. È, fà è fà, ci vulia à saltà…





XII

CELESTINA



In più di tanti ricordi, Rigolu è Gino avianu qualcosa d’altru in cumunu : Celestina. A so amica, a so musa, quella chì d’un solu surisu appaciava ogni pena, sciuglia ogni tristezza di i dui giuvanotti. Bella cum’un albore nascente, cum’un sole brusgendu di mille raghji. A tinianu cara, d’un amore limpidu tramin’dui. Ne passavanu stonde, tutt’à trè à imaginà a so vita, à passighjà per e so muntagne. Ancu per esse femina, Celestina era sempre cù i so dui amichi. Da chjuchi, Rigolu è Celestina avianu sempre difesu à Gino contru à l’inghjulie di l’altri zitelli è ancu contru à quelle di i maiò. Rigolu avia capitu à bastanza in furia chì u soiu l’amore ùn era micca spartutu da a giuvanotta. Avia per ellu un’amicizia prufonda è sincera, una tenerezza forte ma amore veru, micca. N’era statu tristu, n’avia ancu pientu e nuttate sane. Ma, s’era pur’fine dettu chì l’amicizia era dinù un sintimentu impastatu di valore è di billezza è, ancu s’ella li custava, si ne cuntintava. U core di Celestina era per Gino. Era cum’è s’elli eranu una stessa persona. Ùn a dicianu micca, mancu quand’elli eranu soli, ma a sapianu. Aspittavanu in pacenza di pudè lu si dichjarà, di pudè campà lu. Ma a figliola di Santu è di Lolla cù u « lucchisellu »…
Rigolu era à pena ghjilosu, ma di vede i so dui amichi cusì innamurati è sapendu ch’elli avarianu à luttà contru à a gattivera di a ghjente da sugillà u so amore, u puntava à ùn pinsà ci micca. Ùn vulia c’à sparte cun elli ‘sse stonde maravigliose di a giuventù.
Celestina n’avia altri attendenti. Frà i quale c’era ancu Ghjorghju u « fratellacciu » di Rigolu. Tutt’à trè u chjamavanu cusì, è quellu ùn pudia pate di vede à Celestina sempre in cumpania di Gino, u « fristeru » u « mez’omu » cum’è u cugnumava ellu. Santu è Ghjorghju « u vechju », u babbu di Rigolu eranu elli più c’à d’accordu per addunisce i so figlioli. Avaria fattu un bellu associu. Soprattuttu per elli dui. Di più tarra, di più invistita per a so robba. L’amore ? Chì ci avia da fà ‘ss’affare custì ? Si parlava di ragione, di megliu stà per tutti, di l’avvene di e famiglie. Micca chì a famiglia di Celestina sia più ricca c’un antra ma, u babbu di Rigolu ùn pudia pinsà una siconda chì una paisana possi ricusà u so eredu per piglià si un andaccianu senza casa ne lochi. L’idea chì u so sicondu figliolu possi anch’ellu pratende, ùn l’era mancu vinuta. È à dì la franca ùn dispiacia micca à Rigolu chì, ùn avaria vulsutu entre in cuncurrenza palesa cù u so fratellu.
È u tempu passava, i trè zitellacci eranu divintati giuvanotti, nati a listessa annata avianu ora mai dicionov’anni. Quand’ell’era ghjuntu l’ordine di mubilisazione per Rigolu, Ghjorghju è Gino, e mame avianu pientu, Celestina dinù. Ghjorghju era santavugliatu, ammutulitu. U so babbu avia fattu vene i dui fratelli per parlà li.

« Ete à parte da quì à dui ghjorni, s’o pudia sceglie ùn ne partaria c’à unu ma, a patria dumanda, a patria cummanda ».

È s’era messu in faccia à Rigolu ciuttendu u so sguardu neru indu quellu di u so figliolu è li avia dettu ‘sse parolle cusì dure, cusì difficiule à sente è chì ribombanu sempre avà, in u ciarbellu di u giuvanottu.

« Vogliu ch’ellu volti u to fratellu, ch’ellu volti è ch’ellu si possi marità cù a figliola di Santu. Vogliu chè tù fia tuttu ciò chè tù poi per aiutà à quessa. S’ellu ci vole vogliu chè tù morghi per salvà lu, è ancu ch’ellu morghi u luccisacciu s’è bisognu ci n’hè ».

Rigolu ùn avia rispostu nulla. Chì risponde à quessa ? Chì risponde à un babbu chì dice chjaramente ch’ellu ùn li face nulla chì u so figliolu muressi ? Chì dì di pettu à una scelta cusì chjara ? Avia calatu u capu cum’è per fà sente à u so babbu ch’ellu accunsintia, ch’ellu avia capitu ciò ch’ellu avia dettu, ancu troppu forse. Dui ghjorni dopu, à l’alba, eranu partuti tutt’à trè ver’di u so distinu…
È oghje dinù, ùn sapia chì dì à u so nipote. A verità ? Per chì fà ? Per dà li à trascinà u pesu tamantu ch’ellu purtava ellu ogni ghjornu, ogni ora di a so esistenza ? Innò Rigolu ùn vulia quessa. Ghjuvan’Tumasgiu ùn sapia c’à poche cose è, sicondu ellu, era digià troppu.





XIII

TAMANTI SICRETI

8 di maghju di u 1945. Per u mondu sanu, ‘ssa data amenta a fine di u regnu di l’inghjustizia. U rinnovu di a libertà. A vincita di quelli chì si sò pisati contru à a scimizia fascista. Per Rigolu hè dinù u ghjornu di a morte di u so fratellu Ghjorghju. U lindumane, in cor’di dopu miziornu, u paese s’era accoltu per purtà lu in tarra. Si n’andava, purtendu si cun ellu tutti i so sicreti. Certi pinsavanu chì ùn avia micca suppurtatu a morte di u so figliolu Ghjuvan’Polu, vultatu in una cascia un annu nanzu, cascatu à u fronte. Rigolu ellu, a sapia ciò chì avia tombu u so « fratellacciu ». Forse era statu toccu da a morte di u so figliolu, quale a pò dì ? Quale pò dì ciò ch’ellu risintia ‘ss’omu ? Mancu Rigolu ùn avia pussutu buscà in i detti o in i fatti di Ghjorghju un luciore d’umanità. Era più quessa chì u facia piegne oghje c’à a perdita d’unu di i soii. A sapia perchè chì u core di u so fratellu s’era piantatu di batte. Ùn eranu c’à dui à cunnosce a verità nant’à a so morte. Ellu, è u duttore vinutu à custattà chì a vita di Ghjorghju s’era compia quella mane di viranu.
Rigolu l’avia trovu, in u so scagnu, u capu ripostu in una pozza di sangue. I bracci à pindiculera, una pistola in pianu. Nisun’lettera per a so moglia, nisun’spiecazione. U perchè, Rigolu l’avia trovu nant’à a ziglia di u caminu. C’era una mansa di carta mezu brusgiata. Vardendu da vicinu, avia capitu. Eranu biglietti di banca, biglietti allimani, Reichmarks. Ci n’era per una furtuna, un tisoru ammansatu da u so fratellu longu l’annate di guerra. Una ricchezza fatta nant’à u spinu di a povara ghjente à colpi di trafichi cù i tedeschi è i taliani. Una furtuna custruita pattighjendu cù u diavule. Ghjorghju avia scumessu chì quellu chì paria u più forte vinciaria, è s’era sbagliatu. Oghje ‘ssi pezzi di carta ùn valianu più nulla. Tutti i so sugnacci di putenza s’eranu annigati cù u fiascu di l’idee nasì. Quessa ùn la pudia pate. Imaginà u sguardu di ‘ss’omi è di ‘sse donne ch’ellu avia cuntribuitu à sottumette, ch’ellu avia sottumessu dinù ellu, era impussipule, era megliu à more. Rigolu avia pulitu tuttu, stracquatu u so fratellu nant’à u so lettu, finitu di brusgia i biglietti è fattu chjamà u duttore. Quellu à principiu, ùn vulia micca bugiardà, a messa in scena di Rigolu ùn l’avia manc’à pena burlatu. À rombu d’insiste, di dì li quant’ella saria dura per Celestina è per ellu, u duttore s’era lasciatu cunvince. Un attaccu di core, eccu ciò chì ci vulia à dì. È cusì era stata detta à a so moglia è à tutti i paisani. È avà, cuprendu a so fossa, l’omi intarravanu à Ghjorghju « u chjucu » chì andava à ritruvà à Ghjorghju « u vechju » à l’eternità, à u paese di tutti.
Iè, « u vechju » si n’era mortu anch’ellu parechji anni nanzu. Frustu da i so stanti è da tante dilusione. Ellu chì sunniava per quellu chì purtava u so nome un distinu stillatu è chì l’avia vistu falà si ne in a bughjura. Era mortu in u 38 è, tandu era più d’un annu ch’ellu ùn parlava più cù i so figlioli. S’era rinchjusu, avia sceltu di stà si solu è aspittava l’ora d’andà si ne à ripusà si, l’ora di pudè in fine gode di a pace eterna. A bramava più c’à tuttu a morte, ma ricusava di dà si la da per ellu. Pinsava ch’eranu i so tamanti piccati chì l’impidianu d’apre e porte di l’eternità. Averia vulsutu tantu chì Falcina venghi à chjappà lu cum’ella avia pigliatu, in u so sonnu, a so moglia quattr’anni in daretu. S’era spenta cusì, senza rimore. Una fine chì s’assumigliava à a so vita. In silenziu, senza scumudà nulla nè nimu. Ma à ellu li ci vulia à aduprà a pacenza, forse li lasciavanu u tempu di riflette à ciò ch’ellu avia fattu. Forse dinù u tempu di cunfidà u so sicretu. Ma quessa, « u vechju » ùn a pudia fà, era u so sicretu è u si purtaria cun ellu.

Chì era ‘ssu tamantu sicretu chì Ghjorghju ùn pudia palisà, chì l’avia tarulatu e ciarbelle tutta a so vita ? ‘Ssa cosa cusì vergugnosa c’ùn la pudia mancu sparte cù i so figlioli ? Eranu stati trè à sapè a verità è oghje ùn firmava c’à ellu. Allora, perchè ùn lascià attagnà a surgente, perchè fà à d’altri ‘ssu rigalu avvilinatu ? « U vechju » ùn diciaria nulla ancu s’è per quessa li ci vulia à campà eternamente.
L’altri dui à sparte u misteru eranu a so moglia Maria è Primo « u lucchisacciu ». Morti tram’in dui, liberati di ‘ssa soma cusì pisia, assirinati sicondu à Ghjorghju. Ellu firmava è ùn si pudia impedisce di pinsà à quella notte, à ‘ssu mumentu tragicu chì l’avia vistu vende a so anima, zifrà u pattu indegnu chì oghje l’arricava à voglia di more.
Era andatu à truvà à Primo, u talianu chì stava in paese. Era scalatu una pochi d’anni nanzu à circà travagliu è s’era statu quì. Per Ghjorghju, Primo ùn era mancu un omu, quasi una fera, un essare senza anima. Avà, ribumbavanu più c’à mai e so parolle in u so capu.


“Aghju da parlà è tù hai da stà à sente. Starè zittu chì ùn aspettu micca
risposta. È di tutta manera, s’è t’ùn accetti micca a mio pruposta, ci
vulerà chè tù parti o chè tù morghi ».

Primo era statu à sente a pruposta scema di Ghjorghju. L’avia dettu u so addisperu d’ùn avè figlioli, u so bisognu di lascià una vistica di a so vita, a so brama d’ùn perde si in u scurdà. Li ci vulia una discindenza è postu chì ellu era incapace di suminà a vita in corpu à a so moglia, saria un antru chì a faria. Avia appruntatu ogni ditagliu, u ghjornu, l’ora è u locu. Nimu ùn saparia nulla, ùn sarianu c’à elli trè liati da ‘ssu pattu infame, elli trè à purtà u sicretu. Cusì era stata, Maria è Primo s’eranu scuntrati parechje volte, à bughjicone, per assicurà a discindenza di Ghjorghju. Maria era cascata incinta. U so maritu pricava ch’ellu fussi un masciu, vulia soprattuttu chì e cose piantessinu custì. Ùn tuccaria mai più à Maria, quessa era sicura, ma mette la torna in i bracci di « u lucchese » saria forse troppu difficiule. Quand’ellu era natu « Ghjorghju », figliolu di « Ghjorghju », pufigliolu di « Ghjorghju » era stata una vera liberazione. Avia ancu pinsatu tandu chì, quassù, avianu decisu ch’ellu a meritava è chì u so piccatu ù era micca tamantu. Ciò ch’ellu ùn avia micca misuratu, hè chì un omu è una donna, tramin’dui addisperati da e circunstanze, ponu sviluppà certi sintimenti. Aldilà di l’attu s’era tissuta trà a moglia inghjuliata è « u lucchese » una leia strana, chì nimu for di elli dui ùn pudia più strappà. Ghjorghju l’avia capita videndu chì Maria aspittava torna famiglia. L’averia vulsutu tumbà ma ùn pudia risolve si à perde ciò ch’ellu avia. Vulia un figliolu è era natu, l’altru criaturu ùn era micca soiu è ùn li daria c’à u minimu. Avia minacciatu a so moglia di tumbà u so sicondu figliolu s’ella cuntinivava à vede à Primo. È pò, qualchì tempu dopu quellu s’era maritatu cù Bianca, una giovana paisana d’una famiglia mudesta è l’avia messa, quasi supitu, incinta. Era forse quessa chì scimia u più à Ghjorghju. Ellu chì a bramava tantu, ùn pudia dà a vita è ‘ssu « lucchisacciu » suminava à sta più bella.
Era quessu u tamantu sicretu di « u vechju ». Più c’à i so fatti li pisava u fiascu ch’ellu avianu datu. S’ellu avia sappiutu, averia forse scrittu una lettera per dì a verità. Ma, mancu quessa ùn l’era permessa è palisà la à qualchì sia chì l’avia da ghjudicà, l’ochji nu l’ochji, mancu per ride. Si n’andarianu inseme, ellu è u so sicretu. Di tutta manera sapia chì, ancu per ùn cunnosce la ‘ssa verità, i so « figlioli » ne purtarianu u pesu longu tutta a so vita.
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
rappallinu
Monte d'Oru


Nombre de messages: 163
lucalizazione: Capu di Vegnu
Date d'inscription: 19/04/2009

MessageSujet: XIV, XV è XVI   Mer 16 Sep - 15:15

XIV

U VIAGHJU DI GHJUVAN’TUMASGIU



Ghjuvan’Tumasgiu era vultatu à Aix. Ùn l’averia mai criduta ma, dapoi una simana, ùn aspittava c’à quessa. Una simana à luttà per ùn parlà di Gino à a so mamone, una simana à schisà à Rigolu. Ùn pudia pate d’ùn sapè è ùn pinsava micca ch’ellu fussi solu curiosità. Era un bisognu vitale, quasi un dulore. E so pinsate eranu culunisate da ‘ssu bisognu. Impussipule di pinsà à altre cose, impussipule di staccà si di u ramentu di ‘ssa lettera è di i « perchè » ch’ella facia sorge. ‘Ssa lettera l’avia letta, torna è pò torna, ma ùn li spiecava nulla, ogni lettura ùn facia c’à infiarà un pocu di più a so brama di verità. Qualcosa c’era, è qualcosa di grave, sinnò u so ziu ùn si saria messu in ‘ssu statu, ùn averia micca ricusatu di cuntà li. Era un giuvanottu intelligente, chì sapia aduprà a ragione ma custì ùn si parlava più di ragione. Si passava in e so trippe, era fisicu è nisun’ragiunamentu ùn ci pudia cambià nulla. Avia cercu tuttu ciò chì esistia di libri, tese o icunugrafia nant’à a prima guerra mundiale. S’ellu era statu fattu un ritrattu ci ne pudia esse altri è, s’ellu ci n’era altri, l’avia da buscà. Dopu à parechji ghjorni è notte di ricerca Ghjuvan’Tumasgiu s’era arresu. A verità ùn era micca nu i libri. A verità era altrò, qualchì sia sapia ma quale? Ribumbava in a so mente u nome ch’ellu avia amintatu u so ziu : Séraphin Préjean ! Innò, Constantin Préjean ! Quessu a cunniscia a verità, di sicuru. Ma forse era mortu, è s’ellu ùn era cumu fà per mette li a manu addossu ?
Ci vulia à andà in Parigi. Ghjuvan’Tumasiu si ne saria falatu ancu in infernu per sapè, allora Parigi ùn li paria micca cusì luntanu è difficiule. Era detta, u lindumane pigliaria un bigliettu di trenu. U so scopu era situatu à u 6 di u corsu di l’invalides. À ‘ss’adirizzu c’era l’Offiziu Naziunale di l’Anziani Cumbattanti. N’avia francatu u purtone pienu di sperenza è n’era surtitu, un quartu d’ora dopu, cuntrariatu. L’avianu amparatu parechji affari custì. Ma, manc’unu ùn li piacia. Prima cosa, per cunsultà l’archive nant’à i suldati ci vulia à esse di a famiglia stretta. Siconda cosa, a maiò parte di i documenti racolti ùn eranu micca quì. Si truvavanu nu l’archive dipartimentale, spargugliate in tutta a Francia. Cumu fà ? Ghjuvan’Tumasgiu ùn avia c’à ‘ssu nome, Constantin Préjean è nisun indicazione geografica per sapè induve circà. Avia insistutu, s’era ancu un pocu anarvatu cù u funziunariu chì l’avia ricivutu. Perchè c’ùn vulia aiutà lu, ùn li dumandava micca di tradisce qualchì sicretu di statu, vulia soladimente sapè s’è l’omu ch’ellu circava era sempre vivu è, s’ella era, cunnosce u locu induv’ellu stava. Avia mughjatu, sbraccighjulatu. Ùn c’era statu nulla à fà, era statu ancu vicinu di fà si caccià fora cum’è un latru. Avà era in carrughju, è stava senza mancu più sapè s’ellu ci vulia à avvià in sù o in gnò. Chì facia quì ? Perchè muvia tutta ‘ss’energia per truvà una verità chì forse l’avia da rende tristu ? D’una parte, c’era u so allevu, impastatu da e nuzione di ghjustizia, di verità, l’allevu datu da u so ziu è a so mamone. È u giuvanottu ùn pudia fà si à l’idea chì Rigolu ricusessi di cunfurmà si à e so proprie teurie. Di l’altra, c’era una stanchezza prufonda, quì ùn ampararia nulla, forse altrò. Ma duve era ‘ss’altrò ? Ùn la sapia è principiava à pinsà ch’era megliu cusì. S’era intesu tirà per u bracciu è s’era lasciatu fà. Suvitava ‘ssa dunnarella chì l’avia trascinatu di l’altra parte di a via è fattu entre in un caffè. Era pusatu di punta à ella, una giuvanotta bionda, di dui o trè anni di più c’à ellu chì paria impaurita da una cosa ch’ella era sola à vede. I so spichjetti li magnavanu quasi tutta a faccia, i so capelli eranu stretti in un scignò chì s’assumigliava à quelli ch’ella sapia fà Celestina. Ghjuvan’Tumasgiu stava zittu è aspittava di capisce in fine ciò ch’ella era ‘ssa cumedia. Senza una parolla l’avia tesu un pezzu di carta piegatu in quattru. Quandu Ghjuvan’Tumasgiu avia vulsutu parlà li avia fattu segnu d’ùn dì nulla mittendu u so ditu d’avanti à e so lapre. È l’avia spiecatu, in corte parolle, ch’ella l’avia intesu anz’ora è ch’ella era stata tocca da a so sincerità, ch’ella vulia aiutà lu ma ch’ella risicava a so piazza fendu quessa. À ellu, ùn li bastava micca ‘ssa spiecazione, ne vulia di più. A giuvanotta si ne vulia andà ma avà era Ghjuvan’Tumasgiu chì a tinia per u bracciu è ùn la cappiava micca. Avianu cummandatu dui caffè è s’era messa à cuntà li a so storia. Dui anni nanzu avia circatu à sapè ciò ch’era divintatu u so babbone, smaritu in l’infernu di a prima guerra. Era u babbu di u so babbu ma, s’è ella a sapia, l’amministrazione ùn la vulia sente chì ùn era mai stata ricunnisciuta. À principiu, s’era intesa scuragita, ma mossa da ‘ssa voglia di verità vinuta da u prufondu di l’esse è cusì bè cunnisciuta da Ghjuvan’Tumasgiu, ùn avia micca rinunciatu. Avia passatu cuncorsi, travagliendu notte è ghjornu per esse sicura di riesce. È avia, pur’fine, pussutu entre cum’è documentalista à l’ONAC. A traccia di u so babbone ? L’avia trova. A so vita s’era firmata, cù tant’altre, quallà à u Chemin des Dames è ùn ne saparia mai di più. Allora, a cerca di Ghjuvan’Tumasgiu li paria à pena a soia è li vulia dà un sperà chì ella avia persu.
Si n’era andata, u giuvanottu tinia u pezzu di carta in e so mani, l’ochji annibiati, persu nu e so pinsate. Ùn l’avia mancu ringraziata, mancu dettu à vede ci, ùn sapia mancu u so nome è s’ellu ùn c’era statu ‘ssu fogliu, si saria ancu dumandatu s’ella ùn avessi mai esistuta. L’avia apartu u fogliu. À nantu ci eranu scritte ‘sse parolle chì davanu un soffiu novu à a so questula : Constantin Préjean 9 bis rue des roses Cerny en Laonnois. Avia compru una carta di Francia è chjappu una stanza per a nuttata. Si cacciava l’ochji per truvà ‘ssu locu duve forse, si piattava a soluzione, u scopu di a so cerca. U so sguardu passava è vinia, s’anarvava d’ùn vede ciò ch’ellu sapia d’avè sottu à u nasu. È pò l’avia trovu, postu nant’à a ligna rossa chì riprisintava u chemins des dames. À pusà nant’à u lettu Ghjuvan’Tumasgiu riflittia. L’avia capita chì ‘ssu locu di tante strage, ‘ssu locu chì facia mughjà à Rigolu in u so sonnu, era liatu à u sicretu di u so ziu. U distinu u purtava à scopre u teatru di e stonde nere campate qualchì cinquant’anni nanzu da i quattru omi di u ritrattu. A notte era vinuta ma u sonnu micca. Ochji apartu avia lasciatu andà a so imaginazione, pinsava à ’ss’omu ch’ellu avia da scuntrà dumane. Chì l’avia da dì ? Forse nulla mancu ellu ? È s’è cum’è Rigolu si vulia scurdà, è s’ellu era liatu dinù da ‘ssu famosu sicretu ? Cusì era statu, nutendu n’un mare di pussipilità, circhendu à stampà in u so capu tutte e quistione chì dumane, vuleria pone à Constantin Préjean.
À l’alba s’era arrizzatu, avia chjappu u trenu è pò una vittura. À dece ore scalava in ‘ssu paisolu tracarcu di storia, testimoniu d’una mimoria ferita, locu santu per certi, infernu per d’astri. Era quì chì u distinu di Ghjuvan’Tumasgiu s’era incaminatu. U distinu o soladimente una voglia scunnisciuta di caccià si u pesu ch’ellu trascinava u so core. Vanità, curiosità o vera necessità di sapè ? Quale a pudia dì ? Forse nimu è soprattuttu micca ellu. Ma avà era quì è era troppu tardi per vultà in daretu.







XV

A FERITA


In u trenu Ghjuvan’Tumasgiu s’era addurmintatu. Avia fattu un sognu stranu, un sognu chì li paria più reale c’à a realità stessa. Vidia à Rigolu, l’omu ch’ellu rispittava u più, u so esempiu. Ma u vidia c’un antra faccia, boffu, sfiguratu da una vita di bugia. Rigolu chì l’avia sempre insignatu e strade di a ghjustizia, di a pace è di a fraternità, avà si ne ridia di tuttu què. Li tinia un discorsu pazzu, trapienu di gattivera è d’oddiu. Spiichendu li chì a vita di l’omu ùn era c’à falsità, sbagliu è tradimentu. Ch’ellu ùn ci vulia à crede à nulla, misfidà si d’ognunu è campà per sè, solu per sè. Ghjuvan’Tumasgiu circava à batte si, à risponde. Ma e so lapre eranu cum’è cusgite, e so mani cum’è inchjudate. Stava senza pudè parlà né tuppà si l’arechje, obligatu à stà a sente ogni parullaccia chì Rigolu cappiava.
S’era discitatu, in sudore, l’ochji sburlati, spatansciendu cum’è dopu à una corsa sfrinata. Li c’era vulsutu una bella stonda per capisce ch’ell’ùn era c’ùn sognu, un gattivu sognu. Ùn pudia esse cusì. Rigolu li piattava qualcosa, li ricusava a verità ma u giuvanottu ùn vulia sguassà, solu per quessa, a fiura ch’ellu avia di u so ziu. Rigolu era un omu dirittu, curagiosu. N’avia fattu a prova longu tutta a so vita. L’avia allivatu, pigliendu a piazza di u so babbu è dendu li i mezi di cresce senza cunnosce u dulore, a mancanza. L’avia amparatu cumu divintà un omu ghjustu, ellu chì avia tante è tante ragione di lascià si andà à u rimbeccu, à a vindetta ancu, contru à ‘ssa vita c’ùn l’avia risparatu nulla. U so sensu di a ghjustizia l’avia sparmintatu in tutte e manere. U so curagiu u cunniscia, micca chì rigolu si sia vantatu di nulla, ma d’altri li avianu contu i so atti durante a siconda guerra. U vidia avà cù a so vera faccia, vene versi ellu scianchighjendu è s’arricurdava di a storia di ‘ssa ferita. A l’avia conta Celestina una sera, stanca di sente lu dumandà torna è torna.
Quellu ghjornu, u gruppu di resistenti di Rigolu avia da riceve un missageru vinutu d’Inglitterra. Nimu ùn sapia chì nutizia purtava è l’omu ùn la vulia dì c’à « Simone » u capimachja di a resistenza di u locu. Era scalatu n’un una piccula marina à mezanotte, purtatu à sin’à custì da u sottu marinu Casabianca. Rigolu è dui altri l’avianu accoltu. A strada à fà per truvà à « Simone » era longa, periculosa è ci vulia à fà la di notte. I trè resistenti i cunniscianu ‘ss’andati muntagnoli è l’averianu pussutu piglià ancu à ochji chjosi. Ma l’ufficiale francese ellu, ùn era tantu agalapatu. Eranu partuti supitu è viaghjavanu dapoi quasi duie ore quandu Rigolu fia segnu à tutti di piantà. Li si paria d’avè intesu una voce è sapia chì e camisge nere giravanu nu u circondu. Tutt’à quattru s’eranu calati è aspittavanu. Dopu à qualchì minutu di silenziu, u missageru s’era avvicinatu di Rigolu. Sicondu à ellu ci vulia à move si è ùn li si paria micca una bon’idea di perde tempu quì. Rigolu l’avia fattu segnu di stà zittu ma l’altru ùn piantava. È, scuzzulendu u capu, Rigolu s’era pisatu è avia ripigliatu u caminu. C’era qualcosa c’ùn andava, si sintia cuttighjatu è ùn li piacia micca. À l’alba, eranu sbuccati nant’una sarra è scurbianu u sole chì spuntava illuminendu un paisaghju magnificu. Ma l’ora ùn era manc’à pena quella di gode di e billezze di a natura. Ci vulia à piattà si è aspittà torna a notte. L’ufficiale ùn spartia micca l’avisu di u ziu di Ghjuvan’Tumasgiu, preferia andà u più in furia pussipule à scuntrà à « Simone ». È minacciava à Rigolu di fà un raportu negativu nant’à ellu vultendu in Inglitterra. Soca cridia avè da fà cù militari, pronti à rispittà ogni ordine, ogni vuluntà di quellu chì porta i galloni. Ùn avia capitu chì ‘ss’omi ùn eranu mossi c’à da una sola cosa. A voglia d’esse libari, francati da u fascisimu ma dinù da l’autorità vanitosa di quelli chì volenu pinsà per l’altri è impone a so ragione. Ma Rigolu avia cidutu, di paura chì l’omu partessi solu. Un’ora dopu, una pochi di camisge nere l’avianu assaltati. I suvitavanu dapoi una stonda è custì in pienu ghjornu, saria difficiule à cumbatte. Unu di i dui cumpagni di Rigolu era cascatu supitu, tombu da una palla in capu. S’eranu ascosi daretu à un scogliu è tiravanu per impedisce i taliani d’avvicinà si. E camisge nere eranu rinsignate bè è n’avianu apressu à u missageru. Dicianu ch’elli eranu pronti à lascià scappà i dui altri ma ci vulia à dà li ciò ch’elli dumandavanu. C’era pocu tempu per riflette, more tutt’à trè significava chì u missaghju ùn gnugneria mai. Rende si, ùn ci pinsavanu mancu. Tandu, era vinutu un idea à Rigolu, avia scambiatu i so vistiti cù l’ufficiale è era scappatu saltendu quattru metri sottu à mezu à un petricaghju. Avia intesu una brusgiatura forte à un’anca, ma ùn era piantatu di corre. I suldati taliani videndu lu scappà s’eranu tutti stipati à ellu, permittendu à u missageru è à l’altru resistente di fughje. Rigolu era corsu cusì parechje ore, cù nant’à e so traccie una dicina d’omi accaniti. Si n’era surtitu è i dui altri dinù. U missaghju era ghjuntu à « Simone », avia ghjuvatu à salvà parechje vite. Ma dipoi, Rigolu viaghjava zuppighjendu, trascinendu u ricordu di i sacrifizii fatti da certi per difende a libertà.
L’omu di ‘ssa prova ùn pudia esse un gattivu essare. Ùn pudia esse di quelli chì piattanu sicreti neri ch’ùn si ponu palisà. Ghjuvan’Tumasgiu s’era rifiatatu arricurdendu si in ‘ssa manera di u so ziu. Era calmu avà, prontu à fà fronte à a verità ch’ellu era vinutu à circà cusì luntanu di i so lochi cari. Era prontu à scuntrà u so distinu. A soia a ferita, ùn era micca guarita ma era a pena più dolce, più faciule à suppurtà. È era à core assirinatu ch’ellu pichjava à a porta di Constatin Préjean.






XVI

CONSTANTIN PREJEAN


Una donna l’avia apartu a porta. Una donna anzianetta, capelli grisgia, chjuculetta. I so ochji eranu turchini, guasi tralucente è un surisu accindia u so visu. Ghjuvan’Tumasgiu s’era prisintatu, avia dettu in qualchì parolla ciò ch’ellu facia quì è ch’ellu bramava di scuntrà u signore Préjean. Era a so moglia, Lucie, l’avia rispostu chì, cum’è ogni mane, u so maritu era « quallà » è ch’ellu ùn vultaria micca nanzu miziornu. Ciò ch’ella chjamava « quallà », era u campu santu francese di Cerny. Tutti i ghjorni Constantin ci andava è ci stava trè o quattr’ore. Chì ci facia ? Lucie ùn avia mai circatu à sapè la, era cusì dapoi più di trent’anni ch’elli avianu compru ‘ssa casa è ch’elli stavanu quì. Era solu a guerra chì i liava à ‘ssu locu. Eranu tramin’dui originarii di Brittania. Ma, à rombu di sente u so maritu amintà ‘ssu locu è dopu à cinque viaghji in dui anni, avianu decisu di stallà si quì. ‘Ssa casa era à vende, a truvavanu billuccia è nulla ùn li ritinia altrò. Né figlioli, né pufiglioli. Avia prupostu à Ghjuvan’Tumasgiu d’entre è d’aspittà à Constantin, biendu si un caffè. Cù u so surisu u più dolce, u giuvanottu avia ricusatu. L’averia chjappu vulinteri u so caffè ma ùn pudia aspittà di più, a so pacenza era smarita. Suvitendu e spiicazione di Lucie, era andatu, à pedi, à sin’à u campu santu. Torna dui o trè centu passi è saria in fine in faccia à quellu ch’ellu avia tantu cercu. Quellu chì l’avia da sciogle di e so trave, chì l’avia da offre a « verità ». Passighjava à mezu à e croce bianche, paria un chjosu suminatu. Un chjosu suminatu à morte, duv’ell’eranu spuntati i fiori nati da ‘sse battaglie sanguinose chì s’eranu passate quì. I fiori bianchi di a morte, ma di a mimoria dinù, sbucciati per ramintà à l’omi i disguasti ch’ella pò fà una guerra, i ricordi sugichi ch’ella pò stampà, per u sempre, in a storia di l’umanità. U peghju, pinsava Ghjuvan’Tumasgiu, era chì ‘ssa tamanta strage ùn avia bastatu à appacià u mondu, chì d’altre battaglie eranu vinute è chì, torna d’altre eranu sicuramente à vene. Videndu un omu, in tinuta di travagliu, occupatu à caccià fronde, s’era avvicinatu è avia dumandatu appressu à Constantin. L’omu u cunniscia bè è l’avia insignatu à u giuvanottu. Era custì, à trenta metri d’ellu, Ghjuvan’Tumasgiu u fighjava, ùn sapia più s’ellu ci vulia à scappà o à cuntinivà à viaghjà ver’di u so distinu. Pianu, pianu, à passi lenti, cum’è per ùn fà si sente, s’avvicinava. Avia quasi a paura ch’ellu fussi un sognu, chì ‘ssa persona ùn sia una finzione, ch’ella avia da smarisce.

« Bonghjornu… Site Constantin ? Constantin Préjean ? »

L’omu s’era vultatu, era tamantu, quasi dui metri sicondu à Ghjuvan’Tumasgiu. U tempu l’avia un pocu agrunchjatu ma si cunniscia ch’ellu era statu un’umatale, una forza di a natura. I so ochji eranu distessi à quelli di a so moglia, d’un turchinu tralucente. Ci si lighjia parechje cose in ‘ssu sguardu. A malizia, a tristezza, a dulcezza è a forza dinù. Tuttu què intricciatu in un imbuleghju stranu scarpillinatu da una vita ricca d’ogni sintimentu chì u core umanu sà.

« Iè, sò eiu »

A risposta di Constantin s’assumigliava di più à una dumanda. Paria ch’ella vulessi dì : quale site ? Chì vulete ? Perchè chì vinite à scumudà mi ? Ùn videte c’o sò occupatu ? À tal’puntu chì Ghjuvan’tumasgiu avia dettu :

« Scusate ùn vi vulia micca dirangià. »

È s’era ritiratu à pena. Avia aspittatu à sin’à avà è pinsava ch’ellu pudia aspittà torna una cria. Ùn sia c’à per rispittà u silenziu chì ingutuppava ‘ss’omu, per lascià lu compie ciò ch’ellu facia, senza nisun’parolla né muvimentu, chjosu in una cabbia chì nimu ùn vidia, for’d’ellu forse. Era statu in ‘ssa manera torna una mez’ora. Ghjuvan’Tumasgiu s’era chjinatu nant’à una panca u capu in e mani, cum’è s’ellu pricava un diu incunnisciutu.

« Bonghjornu, giuvanottu »

Constantin s’era pusatu à cant’à ellu è u vardava, c’era vulsutu ch’ellu pisessi u capu per scuntrà u sguardu turchinu di u vichjarellu. Quant’anni pudia avè ? Un’ottantina, forse di più, forse di menu, cumu dì la. A so faccia era sulchighjata da l’aratu di u tempu è, s’elli ùn c’eranu stati ‘ss’ochji, vivi, accesi da una luce quasi zitellesca, Ghjuvan’Tumasgiu averia ancu pinsatu ch’ellu ùn avia micca età.

« Mi circava ? Sai, sò un omu à bastanza curiosu di regula.
Ma, ci hè qualcosa chì mi dice c’o faria megliu à ùn dumandà ti
perchè. Vedi quì, ne accadutu tantu cose boffe, si n’hè scioltu tantu
sorte tragiche chì ùn vale c’à u silenziu. Dopu à tanti striti, tanti
dulori. Iè, un silenziu longu, senza nisuna tacca, immaculatu cum’è
e neve eterne. Vengu quì tutti i ghjorni, ogni matina, è stocu zittu è
mutu d’avanti à ‘sse croce, facciu quessa per aiutà l’omi chì
ghjacenu in ‘ssa terra à ripusà in pace. Li facciu, ogni ghjornu, u
rigalu di u mio silenziu. Avà chè t’hai intesu què, dì mi ciò chè tù
voli di mè.
- Mi chjamu Ghjuvan’Tumasgiu è sò vinutu à truvà vi perchè ete
cunnisciutu u mio babbone è u mio ziu, quì, in tempi di guerra ».

Constantin fighjava u giuvanottu c’un sguardu più duru, cum’è dilusu ch’ellu n’appia micca intesu e so parolle. S’era arrizzatu.

« Micca quì, veni cù mè ».

È supitu dopu à avè dettu ‘sse parolle, era partutu. Ghjuvan’Tumasgiu l’avia suvitatu, à sin’à a so casa.
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
rappallinu
Monte d'Oru


Nombre de messages: 163
lucalizazione: Capu di Vegnu
Date d'inscription: 19/04/2009

MessageSujet: XVII è XVIII   Mer 16 Sep - 15:18

XVII

« A VERITÀ »

Eranu intruti per a porta di daretu, direttamente in cucina. Custì, c’era Lucie chì facia suffrighje qualcosa chì profumava a pezza è stuzzicava l’appitittu di Ghjuvan’Tumasgiu. Nant’à u tavulinu c’era trè piatti. Cum’è s’è a moglia di Constantin avia sappiutu chì u so maritu ùn vultaria micca solu. Cum’è s’ell’era stata scritta. Avianu pigliatu l’apperitivu, è avianu fattu cullazione. Longu u ripastu, Ghjuvan’Tumasgiu l’avia contu da duve ellu vinia, a so vita di studiante, a so brama di vultà à campà ind’è ellu. Ùn avia micca amintatu à Ghjorghju è Rigolu, è ancu di menu à Gino. Sintia chì u mumentu vinaria ma ch’ellu ùn era micca avà. È pò, si sintia bè cù ‘ssi dui vichjetti bravi è accuglienti chì l’avianu apartu a so casa, senza cunnosce lu. Li si paria chì Celestina è Rigolu n’averianu fattu astru è tantu. Constantin ùn parlava tantu, a so moglia assai di più. Avia contu à Ghjuvan’Tumasgiu quasi tutta a so vita, cum’elli s’eranu scontri cù u so maritu, induve avianu campatu, a so tristezza d’ùn avè avutu figlioli. Si parlava di tuttu nu ‘ssa cucina. Di tuttu for’di ciò ch’imprimurava à u giuvanottu. Ciò chì l’avia mossu è purtatu à sin’à quì. L’averia fattu ancu ride a situazione s’è e ragione di u so viaghju ùn eranu cusì intinte di gravità.
Cù Constantin eranu passati nu un picculu salottu. Mobuli simplici, pitture di paisaghji fiuriti appiccati à i muri, fiori freschi à nant’à un tavulinucciu. Una pezza calma, sirena, induve di sicuru, omu si pudia lascià andà à u riposu. Mentre chì a so moglia lavava i piatti, constantin avia cacciatu una buttigliola di liquore è ne impia dui vichjerelli. Solu dui, segnu chì, in fine, avianu da esse tutt’à dui, ch’elli avianu da pudè parlà.

« Allora spieca mi a causa di ‘ssu viaghjone »

Ghjuvan’Tumasgiu avia chjappu a so rispirazione è avia spiecatu. U ritrattu, a lettera di Gino, Ghjorghju, Celestina, Rigolu è i so silenzii. L’avia fattu parte di e quistione ch’ellu si punia, di u so bisognu di verità, di ‘ssa pena in corpu chì li dava fastidiu. Avia dettu tuttu senza scurdà si di nisun’ditagliu. Constantin, dopu à esse statu silenziosu una stonda, avia palisatu à Ghjuvan’Tumasgiu u dulore ch’ell’era per ellu di toglie di a so mimoria e fiure di ‘ss’epica tragica di a so vita. A scelta ch’ellu avia fattu di campà quì pudia pare strana, ma era a sola manera ch’ellu avia trovu d’ùn pinsà ci più, d’ùn sunnià ci ogni notte, d’ùn vultà ci à ogni pinsata. Quì, bastava à apre l’ochji per vede chì a pace era vultata. S’eranu rotte a millaie e vite quì, ci s’era scorsa qualchì una di e pessime ore di a storia di l’omu, ma avà era u locu u più calmu ch’ellu cunniscia. U dulore c’era ma era d’accunsentu per risponde à e dumande di ‘ssu giuvanottu persu à mezu à tanti misteri. Si n’arricurdava di Rigolu, di Ghjorghju, di Gino è di tutti l’altri. S’arricurdava di Gino u curagiosu, u scunnisciutu ancu, sempre prontu à ghjucà a so vita, à impiccià si cù u periculu. Di Rigolu, l’amicu di Gino, di più ragiunevule ma d’un curagiu uguale. Di Ghjorghju u fratellu di Rigolu, sempre malatu, debbule è ancu bigliaccu. Ghjuvan’Tumasgiu bramava a verità, Constantin a li rigalava, senza dicoru, nuda. A storia di u ritrattu era dinù chjara in a so mente. U cuntrastu trà Gino è l’ufficiale è u discorsu à voce bassa di i dui fratelli. U giuvanottu scupria u so babbone è ciò ch’ellu sintia ùn li piacia tantu. Tamanta sfarenza trà i dui fratelli. Unu, era u bè è l’altru, u male. Unu era fattu di franchezza è di sincerità, l’altru di falsità è di viziu. Per ciò ch’ellu avia capitu Constantin, i trè omi si cunniscianu da sempre. Nati in u stessu paese, eranu ingrandati inseme. Gino era u figliolu d’un emigratu talianu. Ma ch’era divintatu ‘ssu Gino chì era u so paisanu è chì l’era tuttu à fattu incunnisciutu ?
Era mortu, quì nant’à u Chemin des dames. Era una di ‘sse cruciarelle bianche, unu di ‘ssi fiori chì Constantin curava. Cumu era mortu, a sapia u vichjarellu ma, ùn la vulia dì. Ùn era micca à ellu à dì la. L’avia datu a so parte di verità, l’avia aiutatu à fà un passu in d’avanti. Ciò chì li firmava di caminu, averia da fà lu solu o in cumpagnia di Rigolu. Constantin avia apartu un placcà cù una chjavarella appesa à a catena ch’ellu purtava in giru à u collu. Nentru c’era miraculi di quaterni rossi. N’avia cacciatu unu è l’avia tesu à Ghjuvan’Tumasgiu.

« Eccu, t’aghju dettu tuttu ciò c’o ti pudia dì. U restu u truvarè nentru
à custì. È, s’elli ti mancanu sempre i pezzi, sò i toii chì i ti puderanu dà. »

Ghjuvan’Tumasgiu l’avia basgiati tramin’dui. Lucie l’avia carizzatu a faccia è fattu un surisu colmu di tenerezza. Constantin u s’era strintu forte à mezu à i so bracci smisurati. In un sussuru avia cappiatu ‘ssa frasa chì u giuvanottu ùn capia micca.

« Ùn ti fida micca sempre à a verità. »

Torna una vittura, torna un trenu à sin’à parigi è un antru à sin’à Aix. Ghjuvan’Tumasgiu vardava sfilà u paisaghju, à nant’à i so dinochji era postu u quaternu rossu datu da Constantin. U trenu ghjugnia in Liò è ùn l’avia ancu apartu. Soca timia di vede sorte ne tutti i so dimonii. Era, pò esse, u prezzu à pagà per a so curiosità, i so dubiti mal’piazzati. Avia dubbitatu di Rigolu, u so ziu, u so babbu, quellu chì s’era battutu per ch’ellu possi divintà un omu. Ùn avia amparatu nulla nant’à u sicretu di u so ziu, nemenu à nant’à Gino, l’omu curagiosu innamuratu di a so mamone. Ma ne sapia avà troppu a nant’à Ghjorghju, ‘ssu babbone ch’ellu avia idealizatu è chì, à sente à Constantin, ùn valia nulla.
Pur’fine, s’era messu à leghje. Nant’à a prima pagina era stampatu un nome è una casata : Gino Farella. Frà i scartaficci chì amintavanu a storia militare di Gino, parechji eranu citazione, dicianu quant’ellu era statu curagiosu, quantu volte avia avvicinatu a morte. À nant’à unu ci era scrittu ch’ellu avia ricivutu una midaglia per avè salvatu à vita à trè di i so cumpagni. A Croce di guerra, data à quelli citati per un prova spripusitata. ‘Ss’omu era un eroe, di quelli pronti à more per una causa ghjusta. È l’era custata a vita. Ma, peghju c’à a morte era l’assenza di ricordu. Perchè piattà un’esistenza di tant’onori ? A pagina dopu era u raportu d’un capitanu, fretu è precisu.

U 26 di maghju di l’annu1918

Noi, martin Verdier capitanu, ufficiale supariore di u postu 24 di a ligna di fronte detta « Chemin des dames » scrivu quì è avà per signalà a morte di u suldatu Farella Gino. Tombu da una palla francese tirata da a sintinella di varghja cridendu à un assaltu nimicu.
A sintinella, u suldatu Acquaviva G, hà tistimignatu d’esse si sbagliatu. Hè statu intesu da un cullegiu di sette ufficiali è nisun carica ùn hè stata ritinuta contru à ellu.

Ghjuvan’Tumasgiu s’assuffucava, Acquaviva G, Acquaviva Ghjorghju, u so babbone u bigliaccu, avia tombu à Gino l’eroe. L’avia tombu è s’era maritatu cù a so prumessa. Ùn pudia esse un sbagliu, l’avia sicuramente fatta à posta. Eccu lu, u sicretu, a ragione di i silenzii di Rigolu. Cumu dì à Ghjuvan’Tumasgiu chì u babbu di u so babbu era un assassinu ? Era detta, ghjuntu in Aix andaria in Marseglia è imbarcaria nant’à u primu battellu.






XVIII

U RITORNU

Una simana dopu, Ghjuvan’Tumasgiu scalava in Bastia. Si n’era andatu d’Aix, à l’asgiu di i studii è di l’Università. Per avà, avia d’astri pinseri. Ne sapia di più nant’à u sicretu di a so famiglia ma, cum’è l’avia detta Constatin, li mancavanu i pezzi è cuntava à nant’à Celestina per dà li lume. Avia chjappu u carru è avà viaghjava per ghjungne à sin’à u so paese. L’avia lasciatu dapoi quasi un mese ma ùn paria micca. Ellu chì era sempre prontu à gode di a vista di i so lochi cum’è s’ellu era a prima volta ch’ellu i scurbia, oghje marchjava vardendu d’avanti. Dopu à un’oretta, era ghjuntu in piazza à a so casa. S’era assicuratu chì Celestina fussi sola è era intrutu. Videndu lu, a so mamone era firmata polza. Ùn l’aspittava micca nanz’à più d’un mese.

« Ho, u mio fiore, chì faci quì ? Chì t’accade ? »

Senza risponde Ghjuvan’Tumasgiu l’avia abbracciacata è s’era messu à pusà à tavulinu. Celestina l’avia scaldatu u caffè, era inchieta, angusciosa ancu. Rigrittava d’avè postu ‘ssa quistione, chì a risposta, ùn li piaceria sicuramente micca.

« Sò vinutu per chè tù mi parli di Babbone è di Gino. »

Celestina avia fattu un sforzu per ùn rivuccà micca a ramina di caffè. Avia impiutu a tazza di u so pufigliolu è s’era pusata anch’ella. Stava, e mani à nant’à i so dinochji persa in e centu mila pinsate chì li vinianu, à tempu, in capu.

« Vogliu sapè a verità, tutta a verità. Sia ciò ch’ella sia.
A socu chì babbone ùn era micca l’omu chè vo dite, tù è
Rigolu. Cunnoscu l’esistenza di Gino è a so sorte tragica.
Avà vogliu sapè quale ellu era per tè.
- Perchè chì voli move u passatu ? ‘Sse cose sò stalvate più
di quarant’anni fà. À chì ghjova à svultulà le oghje ?
- Hè cusì, ùn possu campà senza sapè, aghju luttatu ma
dipoi c’aghju scupartu ‘ssa lettera di Gino chì t’era addirizzata,
n’aghju persu u sonnu.
- D’accordu, t’aghju da cuntà a storia di Gino è d’una giuvanotta
d’una vintina d’anni senza difesa contru à i fatti di l’omi. »

Ghjuvan’Tumasgiu biia e parolle di a so mamone chì li apria, in fine, u so core è a so mente. Ingordu ch’ellu era di scopre quale era statu Gino, u figliolu di Primo è di Bianca.
Eranu crisciuti fianc’à fiancu è i so cori, pianu, pianu s’eranu liati unu à l’altru. S’eranu uniti, longu tant’anni, d’un amore lindu, senza avè a forza di dì si la. A lettera ch’ellu avia trovu era a sola traccia materiale di i so sintimenti cumuni. Gino era un bellu giuvanottu, pienu di vita. Sinceru, intelligente è ghjustu. Malgradu tutta a gattivera ch’ellu avia avutu à pate, ùn rimpruverava nulla à nimu. Cù Celestina è Rigolu s’eranu custruitu un mondu fattu di dulcezza è di pace. Cusì, si pudianu asconde. Ognunu era l’agrottu di l’altru, a prova chì l’amicizia hè più forte c’à tuttu. Ghjorghju, « u fratellacciu » di Rigolu ùn ci pudia entre in ‘ssu mondu, era accicatu da a ghjilusia è l’imbiglia. Celestina ùn capia perchè chì Ghjorghju sviluppava tant’oddiu contru à Gino è qualchì volta ancu contru à u so fratellu. Elli dui cusì bravi, cusì pronti à accoglie l’amicizia. Quand’elli eranu partuti in guerra, Celestina avia pientu i turrenti di lacrime, ogni notte sunniava di a morte di i so amichi, di u so amore. È, ogni mane cuttighjava u fattore aspittendu cum’è una fatalità, a gattiva nutizia chì a tumbaria dinù ella di sicuru. Lighjendu a lettera di Gino, ùn avia sappiutu chì pinsà. U so amore per ella era in fine dettu, palisatu è lucicaria per u sempre. Ma s’ellu ùn vultava micca ? S’ellu l’abbandunava ? Cumu puderia fà, sola, per fà campà ‘ss’amore ? Tutte ‘sse dumande, è cusì pocu risposte. Una mane era accaduta ciò chì a santavugliava tantu. Era ghjunta quella carta nera in casa di Primo è di Bianca. Gino ùn era più, cascatu fendu a prova santissima di u so curagiu. L’abbissu s’era apartu di punta à Celestina è luttava per ùn cascà. Piingnia à l’appiattu a perdita di u so amore, u viotu tamantu chì s’era fattu in u so core. Perchè cuntinivà à campà, senza ellu a vita ùn avia più nisun’sapiculu, nisun’interessu. Avia passatu parechji ghjorni in a so stanza, pratindendu un malannu. Stava, pusata nant’à u so lettu, à vardà fora per u purtellu apartu. ‘Ssu purtellu era forse a strada per ritruvà a Gino, si pudia lampà è more anch’ella. Quassù l’aspittava di sicuru, bracci spartu, u so innamuratu. Puderianu campà inseme à l’eternu. Ùn l’avia micca fatta, ùn s’era micca lampata. Forse eranu i scritti di Gino chì l’avianu puntata à campà quant’unque. Oghje, fighjendu à Ghjuvan’Tumasgiu, era cuntenta di a so scelta. Ùn rigrittava nulla, mancu tutte e disgrazie ch’ella avia campatu. Ellu, era quì, in salute, cum’è per dì chì a vita vince sempre, chì dopu à i pessimi timpurali nasce sempre un raghju di sole. Iè, avia accittatu a so sorte è quandu Ghjorghju, vultatu da a guerra cù u so fratellu, l’avia fattu a so dumanda, avia dettu di sì. Li si paria a sola manera di fà, di pudè girà a pagina. Ma Gino, saria, in un scornu di u so core, sempre prisente. Per Ghjorghju ùn avia micca amore, hè vera, ma cù u tempu quale a sà ? Ma ‘ss’omu era incapace di fà nasce un sintimentu cusì bellu. Era cum’è s’ellu a ricusava. Avianu fattu a so vita, sottu à u listessu tettu, ma senza sparte nulla. Quandu era natu Ghjuvan’Polu, u babbu di Ghjuvan’Tumasgiu, Celestina avia trovu una ragione à u so matrimoniu. Camparia per u so figliolu, per ‘ssu ciucciu nucente chì a vita li rigalava. Una mente nova, pulita chì s’apraria à ricordi di pace. Ma a guerra, torna ella, quella chì l’avia privata di a vita di i so sogni, era vultata. Ghjuvan’Polu era statu mubilizatu è cum’è Gino ùn era mai più ghjuntu. S’è, frà tempu ùn ci era statu a nascita di Ghjuvan’Tumasgiu, Celestina averia torna apartu u purtellu è ‘ssa volta ùn averia riflittutu tantu. Ma c’era ellu, orfagnu di babbu è di mama, solu. Ùn sapia dì mancu avà, quale era, d’ella o di u so pufigliolu, c’avia salvatu à l’altru. Ghjorghju si n’era mortu anch’ellu, un’annu dopu à Ghjuvan’polu. Celestina ci avia vulsutu vede un pocu d’umanità in a persona di u so maritu. U so core, puru cusì duru, ùn avia suppurtatu di campà dopu à u so figliolu. Era quessa a « verità » di a mamone di Ghjuvan’Tumasgiu.

Quellu, era statu à sente, torna una volta, senza parlà. A so mente s’impiia di ‘ssi ricordi chì, à sin’à oghje, l’eranu stati pruibbiti. Ma Celestina ùn sapia tuttu, ci vulia avà, à affruntà u sguardu di Rigolu per ghjugne ne à fine. Per arricoglie l’ultimi pezzi di u sicretu è svilà ogni misteru.
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
rappallinu
Monte d'Oru


Nombre de messages: 163
lucalizazione: Capu di Vegnu
Date d'inscription: 19/04/2009

MessageSujet: XIX è XX   Mer 16 Sep - 15:19

XIX

A STRAGE

Ùn l’era mai parsu cusì longu l’andatu chì cullava à sin’à a casetta di Rigolu. Ghjuvan ‘Tumasgiu timia a reazzione di u so ziu. Ma ùn pudia più vultà in daretu. Avia pichjatu, quessa ùn la facia mai, intria sempre senza avisu, è Rigolu l’accuglia sempre cù un surisu. Dopu à avè intesu una voce invità lu à entre, avia puntatu a porta. U surisu, l’avia vistu, una meza siconda in bocca à Rigolu. Ma supitu a so spressione era cambiata, u so sguardu s’era fattu interrugativu è avia dettu :

« Chì faci quì ? »

Ùn s’eranu micca basgiati è Ghjuvan’Tumasgiu sintia un pesu immensu nant’à e so spalle. D’un trattu, l’ambiu era cambiatu, li si paria d’avè fastidiu à rispirà. Saria ancu menu faciule c’à ciò ch’ella avia imaginatu. Ma chì pudia fà d’altru ? Era firmatu arrittu, cum’è per supranà à Rigolu, l’aiutaria forse à sustene u so sguardu. È si sintia parlà, cum’è s’ellu era for’di a so persona. Si sintia cuntà à u so ziu tuttu ciò ch’ellu avia campatu e simane scorse. U viaghju in Parigi, a dunnarella, u so scontru cù Constantin Préjean, u campu santu di u Chemin des dames, Gino è e so prove, a so morte tragica. Li dicia ch’ellu n’era ghjuntu à a cunclusione chì Ghjorghju, u so babbone, avia assassinatu à Gino per arrubà li l’amore di Celestina. È per compie, li cuntava a so discursata cù a so mamone.

« Bah, n’ hai fattu strada. È credi d’avè capitu tuttu ?
Eiu, ùn capiscu micca ‘ssa scimità di corre appressu
à u passatu, appressu à una chimera. Voli a verità ?
A t’aghju da dì. Posa è apri e to arechje, è dopu vai ti ne.
Ti sbaglii, ùn hè micca Ghorghju chì hà tombu à Gino.
- Ma aghju lettu è a sai ancu tù, ci era scrittu Acquaviva G. Quale
hà da esse ?
- Iè, Acquaviva G, ma micca Georges, Grégoire.
- È quale hè ‘ssu Grégoire ?


Rigolu avia contu, d’una voce calma ciò ch’era accadutu un ghjornu, quand’elllu era scalatu un capitanu novu. Avia chjamatu à tutti i suldati, unu dopu à l’altru, per fà si cunnosce da ognunu. Ghjuntu à Rigolu, sera firmatu, è ripitia u so nome. « Rigolu, Rigolu, chì hè ‘ssu nome ? Ùn hè micca francese què ! Ùn esiste micca què. Purtantu sì francese nò ? ». Rigolu avia rispostu di sì, sicura ch’ellu era francese, o sinnò chì saria vinutu à fà quì ? « Ci vole à cambià lu ‘ssu nome, t’aghju da battizà eiu. À parte si da avà ti chjamarè… Grégoire. Eccu un nome francese ».
À Ghjuvan’Tumasgiu li cullava a frebba in fronte, li vinia torna ‘ss’imprissione d’un avè più aria. Vulia mughjà per fà piantà u so ziu, per arreghje u corsu di ‘ssa verità cusì boffa. Ma nisun’sonu ùn surtia di a so bocca. È rigolu cuntinivava, cù a stessa voce calma, à sbucinà u ghjumellu di a storia.
Un antru ghjornu, a mane à bon’ora, u capitanu avia chersu dui vuluntarii per andà à purtà un missaghju à un’antru battaglione. A missione era periculosa, ci vulia à francà e ligne nemiche cù u risicu di fà si tumbà à ogni mumentu. Cum’è a l’abbitutine Gino avia fattu u primu un passu in d’avanti. Era sempre prontu à fà vede u so curagiu è, u più spessu Rigolu u suvitava. Ma, quella mane, à a suspresa di tutti fù Ghjorghju chì disse ch’ellu vulia andà. Ghjorghju, chì passava u so tempu à piattà si per schisà ogni periculu. Ghjorghju, chì dopu à tanti mesi passati in ‘ssu fossu ùn era surtitu mancu una volta per batte si, chì s’appiccicava tutti i malannii ch’ellu pudia invintà per stà ciattu, u più luntanu pussipule di ‘ssa guerra è soprattuttu di a morte. U capitanu ci avia vulsutu vede una luce nova, u principiu di qualcosa è, ancu s’ellu ùn era micca troppu sicuru di a vuluntà di ‘ss’omu, l’avia lasciatu andà. Pinsendu forse chì u curagiu di Gino bastaria à a riescita di a missione. Gino, ellu, avia circatu à cunvice l’ufficiale d’ùn fà quessa. Dicendu ch’ellu saria un pesu per ellu, ch’ellu preferia esse solu c’à accumpagnatu da ‘ssu suldatu di cusì pocu valore. Ma, l’ordine era datu, cusì saria è nimu ùn ci pudia più nulla.
Rigolu s’era arricumandatu à u so amicu. Dumandendu li di prutece lu è d’arricà lu torna vivu. Pinsava à u so babbu è si vidia ghjungne solu in paese è ciò ch’ellu sapia di sente tandu, u garbava pocu. Gino avia prumessu, per ellu, per a so amicizia.

Eranu partuti u lindumane nanzu ghjornu è ùn avianu da vultà c’à u un ghjornu dopu, di notte dinù. À rigolu l’avianu messu à fà a sintinella. Ci vulia à stà ore sane à fidighjà, à cuttighjà, prontu à fà focu à nant’à tuttu ciò c’ùn si facia micca cunnosce, tuttu ciò chì si pudia assumiglià à una minaccia. Ùn lu dirangiava micca troppu chì cusì, si pudia ripusà una cria è pinsà à i so lochi, à Celestina è à tante cose chì l’aluntanavanu di ‘ssu lucacciu. Ma, oghje e so pinsate ùn si pudianu staccà di a so ultima discursata cù u so fratellu. Ghjorghju era vinutu à vede lu u ghjornu nanzu per parlà li. Per rinnuvà a so dumanda, quella ch’ellu li facia dapoi qualchì tempu è chì Rigolu si ricusava à accittà.

« Eccu, dumane avarè l’occasione di fà ciò chì ci vole.
- A t’aghju digià detta, ùn possu micca fà quessa, ùn vogliu
micca fà quessa .
- Simu à l’ora di verità u mio fratellu, quella di sapè s’è tù
sceglii u to sangue o u sangue di u lucchese. Ramenta ti e parolle
di babbu. Ci vole c’o volti, ci vole c’o sposi à Celestina.
- Celestina ùn ti vole ! A sai megliu c’à bè.
- Ùn t’occupà di quessa, vinarà. Quand’ella saparà chì u so
Gino ùn ci hè più, starà à sente a so ragiò è cù u tempu…
- Cù u tempu chè ? L’amore ùn beie micca à ‘sse funtanacce !
- L’amore ? Ma, mi parli di chè avà ? Ci ne passaremu di
l’amore. È pò ti si pare di campà n’un mondu d’amore à tè ?
Avà basta ! T’aghju da spiecà ciò chè t’hai da fà è a farè ! ».



È Ghjorghju avia spiicatu à Rigolu, chì u stava à sente bocc’apartu. Ciò ch’ellu vulia ? Nulla di menu c’à fà li tumbà à Gino. Assassinà u so amicu, quellu chì l’era più vicinu ch’ellu ùn saria mai u so fratellu stessu. Quellu chì l’avia ancu salvatu a vita duie volte à mezu à a battaglia. Tumbà lu, per offre à Ghjorghju una piazza à mezu à i bracci di Celestina. Celestina ch’ellu tinia caru anch’ellu. Di lascia la à Gino l’avia accittata, videndu chì a giuvanotta ùn spartia micca i so sintimenti. Ma fà quessa per permette à u so « fratellacciu » d’arrubà si u distinu di u so amicu, è puru ancu u soiu, era sopra à e so forze.
Rigolu si ripitia senza arreghje e parolle di Ghjorghju, tuttu ciò ch’ellu avia macinatu per ghjungne ne à u so scopu infame.

« Sta sera sarè di varghja quand’emu da vultà,
farè nice d’ùn cunnosce ci è li tirarè una fucilata, a so chè
tù tiri ghjustu. Una palla bastarà».

È s’era messu à riflette, ùn stava più à sente à Ghjorghju, era cum’è s’è u so capu avia da scuppià. Cumu fà per sorte si di ‘ssa situazione. Ci vulia à piglià una decisione è ci vulia à piglià la avà. È Rigolu, sintendu l’ultime parolle di u so « fratellacciu », l’avia chjappa. Postu chì u puntava à sceglie, avia da sceglie. Postu chì ci vulia à tumbà, tumbaria. Un colpu solu, precisu, una palla sola, in core. È dopu… In un’ultima prova avia quant’unque circatu à fà cambià d’idea u so fratellu. Ma ùn c’era nulla à fà, ùn cappiava micca.

« Ma… à bughjicone mi possu ancu sbaglià è tumbà à tè.
- Ci aghju pinsatu. Dumane à sera ci sarà a luna. Ùn ti pudarè sbaglià s’è tù miri ‘ssa midaglia ch’ellu hà sempre in pettu. Cum’è s’ellu vulia fà vede à tutti ch’ellu hè u più forte, ch’ellu hè di più c’à un lucchisacciu, ch’ellu hè forse anch’ellu un omu cum’è noi ».

Iè, a decisione era chjappa, tumbaria à ellu, à Ghjorghju, u so fratellu, u so sangue è daria a piazza à l’amore, à a vita. À l’amore spartu da Celistina è da Gino. Mai ùn puderia tirà nant’à ‘ssa midaglia, nant’à ‘ssu simbulu di curagiu. Mai ùn puderia rompe u filu d’un amicizia cusì prufonda. Iè, tumbaria u so « fratellacciu ». Era chjappa a decisione è ùn vultaria più à nantu.
È quella sera, calmamente, Rigolu misse in a so mira e duie macacciule chì parianu esciute da u più prufondu di a notte. Dopu à un sguardu nant’à a midaglia di Gino chì spampigliulava sottu à luna, tirò, à nant’à l’altru omu, un colpu solu, una palla sola, in core…
Avvicinendu si, avia vistu u so fratellu arrittu à cant’ à Gino mortu in pianu. In una siconda avia capitu tuttu. U so « fratellacciu » sapia dapoi sempre ch’ellu ùn puderia fà male à u so amicu. Ch’ellu scigliaria di tumbà à ellu. È s’era sbrugliatu per purtà a vesta di Gino, per sbaglià lu.
Eccu, era finita, Ghjuvan’Tumasgiu sapia tuttu. S’era arrizzatu è, senza una parolla, si n’era andatu.









XX

A FUGHJITA


Ghjuvan’Tumasgiu era scappatu, curria à perde ne fiatu. Ùn s’era mancu cansatu in casa, ùn avia mancu dettu à vede ci à Celestina. Curria per aluntanà si di u so ziu Rigolu. Era partutu cusì, senza nulla, à pedi. Ghjuntu nant’à a strada maiò, avia trovu à Petru, u panatteru chì falava à carcà di farina in Bastia. Era cullatu in vittura cun ellu è, malgradu e scosse, s’era addurmintatu. Era cum’è chjappu da un bisognu di ripusà si cusì tremendu ch’ellu ùn pudia luttà. Un sonnu neru, senza sogni. Ghjunti ch’elli eranu in cità, petru l’avia discitatu. Si n’era falatu à sin’à u portu per rinsignà si nant’à i battelli chì partianu in Marseglia. Ci n’era unu u lindumane. Per pagà u so bigliettu, Ghjuvan’Tumasgiu avia spesu l’ultimi soldi ch’ellu avia in stacca. Si truvava solu, solu cun ellu stessu. Stracquatu nant’à una panca, lasciava andà u so sguardu in u turchinu di u celu, circava à ùn pinsà à nulla. Eramu à a fine di vaghjime, ma u tempu era dolce è puderia passà a nuttata fora senza more di fretu. Avia durmitu in vittura ma avà ùn pudia più. Si ramintava a storia conta da u so ziu è ùn riescia à cunvince si ch’ellu ùn era micca rispunsevule di ciò ch’era accadutu. Ancu s’elle eranu e manuvre di Ghjorghju chì avianu fattu more à Gino, era Rigolu chì avia tiratu. Avia pussutu sceglie d’ùn fà nulla è lascià a vita decide per l’unu è per l’altru. Ma nò, avia cumessu ‘ss’attu, era divintatu un’assassinu. Ellu, u mudellu, l’omu u più dirittu, u più ghjustu à l’ochji di Ghjuvan’Tumasgiu avia calpighjatu ogni cosa ch’ellu pratindia d’insignà li. Mai più ùn lu puderia vardà in faccia. Li ne vulia, è si ne vulia dinù à ellu. Ùn era felice nanzu à tuttu què ? Ùn li cunvinia a so vitarella ? Chì l’era pigliatu à vulè, senza alcuna misura, svultulà e mimorie, move a fanga di i ricordi pisii ? Avia sceltu di studià a storia, l’era vinuta da una vera passione di sapè è si campava à scopre a sorte di l’umanità. Sia bella, sia boffa, pocu impurtava. Era a storia cumuna di l’omi, era di tutti è ùn era di nimu. L’altra a storia, quella più intima, chì mette in scena ghjente cunnisciute cù ognuna di e so virtù ma dinù, ognunu di i so vizii. Quessa, avà, l’arricava u vomitu, u stumacava. Era cum’è una malatia chì s’era appiccicata à ellu è c’ùn guarisciaria mai. Una malatia chjamata verità. L’avia bramata, s’era stipatu appressu è l’avia chjappa, tale u cacciadore chì suveta e vistiche d’un cignale è chì finisce per tumbà lu. Ma quessa a bestia ùn pudia micca more, campava per u sempre in u core di l’omu imprudente chì a pigliava in e so rete. A sola manera di vene ne à fine era di smarisce, piattendu la sottu tarra cun sè. Era di sicuru ciò ch’ellu avia almanaccatu Rigolu. More, purtendu si u so sicretu, per in fine pudè tumbà lu è ùn risicà più ch’ellu cuntinivessi à suminà u dulore. Ma era ghjuntu ellu, cù e so idee fatte nant’à u so dirittu, i so belli discorsi nant’à a cunfidanza. È avia mandatu tuttu à l’aria. A so vita, quella di Rigolu, quella di Celestina. Celestina, c’avia da pinsà, chì l’avia dettu Rigolu ? Supitu ghjuntu à Aix, li scrivaria una lettera per assirinà la. Ella chì, era forse a sola vera vittima di tuttu què. Ella, chì per solu crimine, avia datu u so core à un’omu chì d’altri ùn vulianu micca. Iè, li scrivaria, ma ùn diciaria nulla di u so scontru cù Rigolu. A malatia ùn si sparghjeria più, piantaria à ellu. A notte era passata, longa è pinsirosa per u giuvanottu. Era cullatu nant’à u battellu è sulcava u mare un’antra volta. È ‘ssa volta si dumandava s’ellu vultaria un ghjornu. Ghjuntu in a so stanza di l’Università avia supitu scrittu una lettera à a so mamone. Li dicia d’ùn inchietà si micca, ch’ellu a tinia caru. Li scrivia dinù chì, s’ellu era pussipule, un picculu mandatu li faria prò. Un li pudia micca spiecà perchè ma n’avia bisognu. A realità era chì Ghjuvan’Tumasgiu avia frasatu tutti i so soldi di u trimestru nu a so corsa scema appressu à i ricordi. U lindumane era vultatu in corsu, ma qualcosa era rottu in ellu. Di sapè, ne era tratechju. Avia più bisognu di scurdà si d’ogni cosa c’à d’amparà ne d’altre. Averia vulsutu ùn sapè mai più nulla.
Avà era a fine di viranu. Ghjuvan’Tumasgiu ùn era più vultatu ind’è ellu dapoi quellu ghjornu. Ogni simana scrivia à Celestina, per dà li e nutizie è dì li ch’ellu ùn tricaria à vene. Era una bugia, a sapia, è a so mamone dinù, sicuramente. Ùn era ancu prontu à vultà, li ci vulia torna tempu. È poi, avia chjappu una strada nova, è di quessa ùn ne vulia parlà à Celestina. Chjinatu, solu, à a terrazza d’un caffè, stava à sente a ghjente. Ùn si parlava c’à di l’evenimenti in Algeria. Una guerra di più, dicia un omu stallatu à un antru tavulinu, una guerra, ancu s’è nimu, da l’avà, ùn vulia ufficialamente chjamà la cusì. Eranu parechji mesi ch’ellu ùn andava più à l’Università. Una pochi di ghjorni dopu à u so ritornu era andatu à rinsignà si à u scagnu d’ingagiamentu di l’armata. Ùn avia ancu fattu u so serviziu, per via di i so studii è avà, s’interrugava. Era forse una manera di cambià di vita, di rompe cù tuttu ciò ch’ellu vinia di campà. Custì, l’avianu spiecatu chì dopu à una preparazione militare, si pudia ritruvà chjamatu cù u gradu di tinente è mandatu in Algeria. Era quessa a so scelta. Andà à risicà anch’ellu a so vita, misurà u so curagiu, campà e stesse stonde c’à Rigolu. Ci era dinù u bisognu di fughje, d’aluntanà si torna à pena. È ancu s’ellu ricusava di dì la, un mezu di materializà a so brama di pente si.
Quella mane, à a terrazza di u caffè di u corsu Mirabeau, c’era un giuvanottu, solu, vistutu à militare. Era Ghjuvan’Tumasgiu, di fronte à u so distinu, aspittendu l’ora di parte à fà a guerra, cum’è s’ellu ùn pudia esse astramente, cum’è s’ellu ci vulia quessa per turnà à avvicinà si di u so ziu. Torna dui ghjorni è imbarcaria, un antru battellu, un antru viaghju. Era u prezzu di a so pace, u prezzu à pagà per avè dirittu à purtà u pesu di u sicretu. Per esse un omu è misurà a so capacità à firmà lu, di pettu à u periculu, di pettu à a morte. Chì ci avia da truvà quallà ? Chì distinu ? Chì sicretu n’arricaria s’ellu vultava ? Forse unu di quelli ch’ellu trascinaria solu tutta a so vita. Senza sapè la, era pò esse què ch’ellu vulia. Un sicretu neru, tragicu, unu di quelli c’ùn si ponu sparte. U soiu.
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
rappallinu
Monte d'Oru


Nombre de messages: 163
lucalizazione: Capu di Vegnu
Date d'inscription: 19/04/2009

MessageSujet: XXI è XXII   Mer 16 Sep - 15:21

XXI

L’ALGERIA


U 4 di ghjinaghju di u 1960. U tinente Acquaviva scalava nant’à u portu d’alger. Ghjugnia in ‘ssu paese immensu, feritu, prigiuneru di a lotta trà duie idee di u mondu. Quella di i partigiani di a culunisazione è quella di l’omi chì pinsavanu chì ogni populu hà dirittu à sceglie u so avvene. Ghjuvan’Tumasgiu ùn n’avia micca una pusizione chjara à nant’à ‘ssu suggettu. Era vinutu quì, senza tantu pone si quistione di fondu. E so ragione eranu prima persunale, intime. I discorsi di De Gaulle, u grandore di a Francia, era sinsibule à tuttu què. Ma ùn si pudia scurdà ch’ellu vinia anch’ellu da un paese chjappu di forza, cunquistu. Vidaria, avia u tempu di fà si un’idea da per ellu. U so regimentu era stallatu à Tipaza, un locu magnificu. Un pezzu di terragnu, cù i so rinaghji d’oru è e so onde turchine. Era tale è quale à ciò ch’ellu avia imaginatu lighjendu « L’étranger » di Camus. Arrittu, i pedi in a rena vardava l’orisonte è pinsava à Meursault, ‘ssu persunagiu misteriosu chì l’avia tantu passiunatu. Era quì, nant’à ‘ssa stessa rena ch’ellu avia tombu, un crimine chì l’avia da fà cundannà à morte. Iè, pinsava à ‘ss’omu chì ricusava di bugiardà, à u so distinu tragicu. Ùn facia paragone cun ellu ma, ci vidia qualchì sumiglia trà a so storia è quella di ‘ss’omu scantatu di a sucetà per via di a so sfarenza. Cum’è ellu, avia ricusatu di ghjucà u ghjocu, di passà à cantu à a verità. Di fà nice, di chjode l’ochji d’avanti à certe realità. Ellu, ùn era micca cundannatu à morte. Ma li si paria d’esse cundannatu à l’esiliu è, era forse ancu peghju. Era per quessa ch’ellu avia sceltu di vene quì, in un paese c’ùn li vinia nulla, un locu duv’ellu ùn n’era liatu à nimu. Una tarra culpita, cum’è culpitu era u so core. Quì, forse turnaria à nasce, si lavaria l’anima, saria un’omu novu. Ghjuvan’Tumasgiu ùn era mai statu attiratu da a riligione, ùn cridia micca à l’esistenza di diu. Ma oghje, à mezu à ‘ssu paisaghju d’una billezza infinita, si dumandava s’ellu ùn era in traccia di campà a so via croce. Una chjuculella, à cant’à quella di Ghjesù Cristu, ma dura è crudella per ellu chì, tuttu contu fattu, ùn era c’un omu. Ghjuvan’Tumasgiu ùn l’ampararia c’à più tardi ma, u ghjornu di a so ghjunta in Algeria, u listessu ghjornu, s’era tombu Camus in un accidente di vittura.

Era statu messu à capu d’una sezzione di harkis. Avia, à nant’à ‘ss’omi un sguardu doppiu. Una certa ammirazione per u so ingagiamentu è un dupitu nant’à a so sincerità. S’ellu avia fattu un paragone, trà ciò chì si passava in Algeria è a siconda guerra mundiale, l’averia forse piazzati di a parte di i cullabburatori. Eranu di quì, è si battianu à fiancu à quelli chì avianu cuncquistatu u so paese. Ma c’era una sfarenza maiò trà ‘ssi suldati è quelli chì avianu vindutu à so anima à l’allimani. Elli, eranu pronti à more è u so cumbattu campava à faccia aparta. Ùn avianu nulla à vende, avianu fattu una scelta, è basta. Cù u tempu, s’era trovu bè à mezu à ‘ssa ghjente. Per u più eranu figlioli di pastore, muntagnoli, paisani. A so storia s’assumigliava à quella di Ghjuvan’Tumasgiu, fatta anch’ella d’andati, di muntagne è di prati fiuriti. S’era ancu liatu cù parechji. Passava e stonde à cuntrastà cun elli, à cuntà li i so lochi è à sente li amintà i soii. Quellu chì l’era u più vicinu era u sargente Aït-Ahmed. Mohamed Aït-Ahmed avia a listessa età c’à Ghjuvan’Tumasgiu, era vinutu da a so Cabbilia per batte si per a Francia. Forse piuttostu, ancu s’ellu ùn la vulia micca dì, per luttà contru una certa Algeria chì li ricusava di dì a so identità, di parlà a so lingua. Ùn avia nisun’struzzione, ma parlava propiu bè u francese ch’ellu avia amparatu cù un vechju pedi neru ind’è quale, da zitellu, andava à travaglià. Era stranu ‘ssu paese. Per certi una nazione, per d’altri un pezzu di Francia. Ghjuvan’Tumasgiu ci vidia astre cose, ci vidia una mosaica di ghjente varie, nate quì o vinute d’altrò, di cultura sfarente, di culore sfarente, di lingua sfarente, ma liati da u stessu amore per ‘ssa tarra. Ma ‘ss’amore cumunu ùn bastava micca. Si battianu trà di elli, si stirpavanu, senza pinsà chì forse, a so causa era a listessa.

Dapoi chì Ghjuvan’Tumasgiu era à capu di ‘ssa sezzione, multiplicavanu e surtite, di notte è di ghjornu. Ma da l’avà, ùn avianu micca scontru cumbattanti di u FLN. Visitavanu i paisoli, e mechta, circhendu i ribelli, interrughendu a pupulazione. U giovanu tinente averia pinsatu d’esse dilusu d’ùn pudè mette à u provu più in furia u so curagiu. Ma oghje e cose e vidia d’un’antra manera. Era vinutu quì per risicà a so vita, ma micca quella di l’altri. È, u fattu di rientre d’ogni missione cù tutti i so omi era una cuntintezza maiò. Era cuscente chì ognunu di i so suldati sapia di pudè scuntrà à Falcina, piatta daretu à ogni scogliu di ‘ssi lochi. Ma avà n’avia ellu a respunsabilità, sintia chì, s’è unu muria, muraria dinù un pocu d’ellu stessu. À spessu, eranu accolti bè da a ghjente è, accadia à Ghjuvan’Tumasgiu d’entre in una casarella per beie o magnà qualcosa. Li si paria d’esse ind’è ellu scuntrendu ‘ssi paisani, pastori o agricultori chì straziavanu per stantà si un pezzu di pane, per allivà e so famiglie. Quessi, eranu luntanu di a guerra chì, purtantu, l’inturniava. À quandu scuzzulati da i suldati francesi per fà li dì ciò ch’elli ùn sapianu mancu, à quandu furzati da l’omi di u FLN, à entre in un cunflittu ch’elli ùn capianu micca. A guerra hè fatta da a ghjente simplice, ma hè mossa da i ciarbelloni, quelli chì credenu di pudè decide di a sorte di l’altri. A guerra tomba, u più spessu, quelli chì ùn l’anu micca vulsuta è techja quelli chì, finiti i stirporii, venenu à coglie i frutti nati da u sacrifiziu di i primi. Eccu a pinsata di Ghjuvan’Tumasgiu dopu à e so prime simane in Algeria. Ùn cuntava micca di fughje ma principiava à dubbità di pudè truvà quì ciò ch’ellu circava. Avia scrittu à Celestina, ùn li pudia piattà di più a verità ancu senza entre in i ditaglii di ciò chì l’avia purtatu quì. L’avia dettu ch’ellu era statu mubbilizatu è ch’ellu ùn sapia quand’ellu puderia vene à vede la. À a fine di a so lettera, avia dumandatu e nutizie di Rigolu. Dapoi quella ghjurnataccia, ùn l’avia più fatta.

U lindumane, eranu cascati nant’à un gruppu di ribelli. S’eranu trovi chjappi à tradimentu, sottu à un focu scatinatu. Unu di i so omi era statu toccu è, s’è tutti l’altri s’eranu pussutu asconde in una grotta, ellu, ghjacia cum’è mortu nant’à a tarra rossa. Ghjuvan’Tumasgiu vulia andà à circà lu. U sargente l’avia impiditu, s’avia da fà tumbà dinù ellu, ùn valia u colpu, Rachid era mortu, ùn c’era più nulla à fà. Passata l’emuzione, ghjuvan’tumasgiu s’era messu à riflette. Piatti cum’elli eranu, i so nemichi ùn li pudianu tumbà. Ma cumu fà per sorte di quì. A radiò, era à nant’à u spinu di Rachid è senza rinforzu ùn puderianu tene ab’eternu. Ognunu s’era prupostu per andà à circà à radiò ma u giuvanottu ùn vulia perde un antru omu. S’è qualchì sia avia da more saria ellu. Avia aspittatu chì l’altri piantessinu di tirà è dumandatu à i so omi di corbe lu. S’era lampatu, viaghjava trascinendu si in pianu, palmu appressu à palmu. Sbagliati da i tiri di i militari, i ribelli ùn l’avianu micca vistu. Li c’era vulsutu trè quarti d’ora per fà i centu metri chì u spiccavanu di a radiò. Un’oretta chì li paria un annu. Ma c’era ghjuntu, senza dannu. Avà era à cantu à Rachid, è stava, senza u minimu muvimentu. Avia discioltu e leie di a radiò è l’avia tirata pianu, pianu. Fendu quessa, avia intesu un lagnu. Rachid ùn era micca mortu, rispirava sempre. Chì fà, più stava quì è più u periculu di fà si vede criscia, lascià à Rachid, ùn pudia. L’era vinutu un idea. Avia à a so cinta un paghju di granate, l’avia appiccicate à e duie di Rachid, cacciatu a guppiglia d’una è l’avia lampate u più luntanu pussipule. U schjoccu era statu tremendu, è dopu à a scuppiata un immensu nulu di fulena s’era pisatu. Era quessa a sperenza di Ghjuvan’Tumasgiu, era quessa dinù a sola manera di sorte si di ‘ssa trappula. S’era arrizzatu, s’era cintu a radiò è pigliatu à u feritu à nant’à e so spalle. Viaghjava u più in furia ch’ellu pudia, mezu à u fracassu di e fucilate, sintia e palle fiscà è minà in e petre. À ogni colpu pinsava d’esse toccu, chì tuttu què ùn ghjuvaria à nulla, avia da more, Rachid avia da more è tutti l’altri dinù senza pudè chjamà i succorsi. Ma ùn era ancu a so ora è c’era ghjuntu. Era cascatu in dinochji à mezu à i so omi.

S’era discitatu trè ore dopu, sottu à una tenta. À cant’à ellu c’era Mohamed Ait-Ahmed. È quellu l’avia contu. Cù a radiò avianu supitu dumandatu aiuta, è un’ora dopu i ribelli eranu stati obligati à scappà. Ellu, avia pescu in capu, nulla di grave, una palla chì avia sculisciatu. Sicondu à u so sargente, e palle ùn ci pudianu entre in ‘ssu capu fattu sicuramente di petra. Ne e palle ne a prudenza à sente à ellu. Ghjuvan’Tumasgiu avia surisu è pò s’era imprimuratu di a sorte di Rachid. Era salvu, a so ferita era gattiva ma era salvu. Mohamed l’avia chjappu a manu è l’avia strinta, micca per ringrazià lu ma per fà li sente chì, trà ellu è i so omi a leia era saldata, à l’ora mai. Ghjuvan’Tumasgiu s’era lasciatu piglià da u sonnu, un sonnu serenu, ùn era più u sonnu d’un giuvanottu turmintatu, era quellu d’un omu.



XXII

DA A RISA À U PIENTU


C’era vulsutu una simana à Ghjuvan’Tumasgiu per rifiatà si. Frà tempu, i so omi l’avianu appruntatu una suspresa per u so ritornu. Qualchì tempu nanzu, s’era stunatu, cù u so sargente, di tutti ‘ssi cignali ch’ellu visticatava in u rughjone. Mohamed l’avia spiecatu chì quì ùn eranu mancu à pena caccighjati, per via di a riligione. U giovanu tinente l’avia contu a so passione di a caccia, e mosse ch’elli facianu in paese soiu, u so piacè di sente corre i cani è d’accoglie si cù l’altri cacciadori. U sargente avia intesu a nustalgia di ‘ssu giuvanottu, luntanu di a so casa, privu di i soii. È quella mane, avia messu in ballu una mossa à u cignale. Un eliccotteru, parechje vitture è una vintina d’omi eranu pronti per a caccia. Ghjuvan’Tumasgiu ùn ci cridia. Tuttu què per fà li piacè, tuttu què à mezu à a guerra. N’avianu chjappu sei di ‘ssi tamanti animali chì averianu, di sicuru, fattu bavacciulà ogni cacciadore, quallà ind’è ellu. Ùn era micca tantu u piacè d’avè tombu ‘ssi cignali chì impiia u core di u giovanu tinente. Era di più u sintimentu stranu di vede à chì puntu l’omi sò capaci di scurdà si una stonda di i sò pinseri, ancu maiò, per fà una piazzarella à a vita. Era una vera festa, sincera. Un mumentu graditu per scugnurà a gattiva sorte, un uchjata di sole mezu à u timpurale. È ‘ssu pezzu di celu turchinu, a sapia Ghjuvan’Tumasgiu, camparia per u sempre in a so mente è in u so core. Era una di’ss’ore predilette, quandu a ghjente s’addunisce, francata da i danni, per ùn esse c’à omi, pari è liati da a stessa voglia di campà in pace. Ci n’era d’altre di ‘sse stonde felice. Cum’è quandu scalavanu suldati novi, giuvanotti un pocu sbasati, lampati nu ‘ssa guerra à u fior’di l’età. L’accuglianu sempre di a stessa manera. A sera, un gran’ripastu in giru à un tavulinone. L’idea era di dà li una prima fiura pusitiva di ciò ch’elli avianu da campà quì. Di fà li sente chì c’era una vera cumunione trà ognunu di ‘ss’omi chì avianu bisognu l’unu di ‘altru. È i burlavanu, era a valsa di i galloni. I suldati turnavanu capitani, i capitani sargenti è tocca è fila… Magnavanu, biianu è ridianu cum’è zitelli chì festighjeghjanu a fine di a scola. Avianu imaginatu una piccula cumedia ch’elli ghjucavanu cum’è una pezza di teatru. Fattu cena, Ghjuvan’Tumasgiu, vistutu à simplice suldatu, facia nice di liticà si cù un antru militare. Quellu, un capurale, purtava i galloni di capitanu. U tonu criscia pianu, pianu trà i dui omi. In giru u silenziu si facia, i novi vardavanu intransanditi u suldatu chì insultava u so capitanu. Durava, è più andava più mughjavanu. U « capitanu » minacciava è u « suldatu » rispundia. È, d’un trattu, Ghjuvan’tumasgiu cacciava una pistola, carcata à biancu, è tirava nant’à l’ufficiale chì si lampava in tarra fendu crede ch’ellu era mortu. Dui omi s’arrizzavanu, u ricuglianu è u trascinavanu fora è ognunu ricuminciava, cum’è s’è nulla ùn fussi, à magnà è beie. A facianu durà una mez’oretta ‘ssa cumedia. I giovani chjamati si fighjavanu una stonda, santavugliati. È pò ci n’era sempre unu, più curagiosu c’à l’altri per pisà si è dì ch’ella ùn si passaria micca cusì, ch’ellu avia da avisà l’altu cummandu, ch’elle esistianu e lege ancu quì. Tandu, Ghjuvan’Tumasgiu cacciava torna a so pistola è li tirava addossu. È mentre chì u « mortu » vultava in a pezza, à tutti l’anziani li scappava a risa. Eccu, eranu battizati, è ancu s’è elli ùn ridianu tantu, avianu capitu chì ùn c’era nisun’gattivera nu ‘ssi fatti. Eranu vinuti per batte si, per tumbà è forse per more. ‘Ssa stonda era un rigalu, fattu da quelli chì cunniscianu digià a durezza di a guerra. Una manera di sparte cun elli ‘sse spirate di sole chì lucicavanu qualchì volta in ‘ssi tempi di bughjura. Eranu scarse ma cusì calde.


Menu scarse eranu e ragione di piegne, di lascià si andà à e strade di l’ira. ‘Ssa guerra era cum’è tutte l’altre. Brutta, sanguinosa, inghjusta. L’omi suffrianu, d’una parte è da l’altra. Ogni ghjornu ci vulia à avvicinà a morte, mette si in periculu. À Ghjuvan’Tumasgiu principiava à pisà li ‘ssa vita. Micca ch’ellu appii avutu a paura ma a so brama di cunnosce a guerra era saziata. Ciò chì l’avia purtatu quì, era u bisognu di cunnosce i sintimenti d’un omu di pettu à u so distinu. Vulia entre in a pelle di u so ziu, sapè e so più intime pinsate è vede ciò chì pò puntà un spiritu ghjustu à divintà, un assassinu. Longu i mesi scorsi, avia pinsatu, torna è torna, à a storia conta da Rigolu. Avia capitu ch’ellu ùn avia mai vulsutu tumbà à Gino, l’eroe. Ma ciò chì u giuvanottu ùn pudià suppurtà era l’idea di a scelta fatta da u so ziu. Dà a morte, di manera cuscente, riflettuta. Avia tombu anch’ellu, l’avia data a morte ma sempre per difende si, per prutece, mai à sangue fretu.

Una mane, Ghjuvan’tumasgiu è a so sezzione, eranu surtiti per una ricunniscianza. Ci vulia à mette in securità un picculu settore, à vinti chilometri di Tipaza. L’avianu fatta e dicine di volte, à quandu si passava bè, à quandu si passava male. Quellu ghjornu u distinu s’avia da mette in ballu, avia da dà à Ghjuvan’tumasgiu una pochi di e risposte ch’ellu circava. Ghjugnendu vicinu à una mechta, avia intesu qualcosa. À rombu di girà per ‘ssi lochi avia sviluppatu cum’è un sestu sensu. È avà, una vucetta li dicia di misfidà si. À tempu intruti in u paisolu, a so impressione era turnata certezza. Ùn ci era nimu, u silenziu era pisiu, stranu. Avia supitu datu l’ordine à i so omi d’asconde si è aspittava fighjendu e casucce. Era una mez’ora ch’elli stavanu cusì quandu un omu, esciutu da ùn si sà induve, era intrutu, di corsa sarrata, in una di ‘sse case. U giovanu tinente avia mughjatu per fà si cunnosce. Per sola risposta era scuppiata u stritu d’una mitraglietta. S’eranu messi in pusizione, nimu ùn pudia più scappà. Tantu in tantu una fucilata, tirata da a casetta, vinia à rompe u silenziu. Cum’è s’è i ribelli piatti custì vulianu ramintà à i suldati chì per avè li, ci vulia à vene à caccià li. Dopu à parechje prove Ghjuvan’Tumasgiu era riesciutu à parlà cù unu di l’omi. Quellu l’avia dettu chì ùn si rindarianu micca, ch’elli eranu pronti à more. Era a prima volta ch’ellu si truvava in una situazione simule. Cumbatti n’avia cunnisciutu parechji ma sempre à campu apartu, sempre cù a pussipilità per l’unu o l’altru di rinculà, di fughje. Quì, ùn si parlava di fughje. Ellu, ùn si ne pudia andà è l’altri avianu sceltu di vene ne à fine. Duie ore dopu, i ribelli eranu tutti morti. Ghjuvan’Tumasgiu era intrutu in a casittuccia cù u fretu indu l’osse. Avia scupartu sett’omi sempre à arme in manu, morti per ùn rende si, morti per ùn perde à so libertà. Frà i sette, c’era dui zitellacci. Sicondu à ellu, ùn pudianu avè di più c’à quindeci anni. L’avianu intarrati, è si n’eranu andati senza scambià una parolla trà di elli.
Da ‘ssu ghjornu Ghjuvan’tumasgiu era cambiatu. Ùn avia più c’una sola idea in capu, andà si ne, vultà in casa soia. U sicretu di Rigolu u cunniscia dapoi un pezzu ma ùn l’avia mai capitu. Avà a sapia, ùn c’era nulla di peghju per un omu c’à di truvà si di punta à una scelta. Una di quelle chì facenu more a ghjente, chì cambianu un omu per tutta a so vita. I sette fellaga, ùn li vulia micca tumbà, eranu elli chì avianu decisu di more, era a guerra, era cusì. Ma u giuvanottu sapia, in fondu à ellu, ch’ellu ne era rispunsevule. Averia pussutu andà si ne, lascià scappà ‘ss’omi è ùn l’avia micca fatta. Ùn c’era forse tante sumiglie trà a storia di u so ziu è a soia ma c’era una surgente cumuna. A guerra, e battaglie mosse da l’omi per impone u so putere. Rigolu avia tombu, à sangue fretu, quellu ch’ellu cridia d’esse u so propriu fratellu. Ghjuvan’Tumasgiu avia lasciatu more una pochi d’omi ch’ellu ùn cunniscia micca. I fatti eranu sfarenti, ma i perchè eranu simuli. A guerra, sempre ella, chì face risorge e pessime faccie d’ognunu. Ùn si sintia micca un assassinu ma l’era difficiule à accittà chì a so decisione appia cambiatu u distinu di parechje famiglie. Ch’ella avia sguassatu parechje sperenze di vita felice. Saria quessu u so sicretu, u pesu ch’ellu trascinaria, solu à sin’à a fossa.

Li c’era vulsutu torna un’ annu per lascià si ‘ssu paese è turnà à truvà u soiu. Si n’era passatu dapoi quellu ghjornu in a mechta. U votu di i francesi in favore di l’autodeterminazione, a creazione di l’OAS, u fiascu di u provu di quattru generali per piglià u putere, è tant’altri fatti tragichi è sanguinosi. A « pace » paria ancu peghju c’à a guerra. A strada ver’di l’indipendenza di l’Algeria era longa è petricosa. C’era vulsutu torna millaie di morti, da e duie parte di u mediterragnu per sazià quella sete senza fine. Ma Ghjuvan’Tumasgiu era digià luntanu, sulcava torna u mare. Dopu à esse si assicuratu chì i so omi, i so harki eranu in securità, s’era imbarcatu per Marseglia. Era quessu u so ultimu attu d’omu di guerra, ùn abbandunà quelli chì eranu divintati i so amichi, à rombu di viaghjà inseme à fiancu à a morte. Ùn lascià li cum’è tanti, soli di pettu à a vindetta, cundannati à a morte da un populu chì li vulia fà pagà u so ingagiamentu à prò di i francesi. Dopu à dui anni di guerra ùn ne mancava mancu unu, eranu tutti vivi i cumpagni di Ghjuvan’Tumasgiu. Era per ellu una vera fiertà, u segnu chì u bè campa ancu à mezu à u reame bughjicosu di u male.
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
rappallinu
Monte d'Oru


Nombre de messages: 163
lucalizazione: Capu di Vegnu
Date d'inscription: 19/04/2009

MessageSujet: XXIII è bastarà !   Mer 16 Sep - 15:24

XXIII

L’ABBRACCIATA




Eranu più di dui anni chì Ghjuvan’Tumasgiu ùn avia vistu à celestina è Rigolu. À a so mamone li scrivia, ogni simana, per dà li di e so nutizie. Li cuntava a so vita in Algeria, e so pene, e so sperenze. Ùn amintava mai a guerra stessa, ùn vulia micca sparte cun ella e fiure nere chì i so ochji scurbianu ogni ghjornu. Li dicia a billezza di i paisaghji, a bravezza di a ghjente è soprattuttu a so brama tremenda di turnà à vede la, di turnà à truvà i so lochi.
Dopu à esse ghjuntu in marseglia, era supitu imbarcatu per Bastia. L’averia basgiata ‘ssa tarra, a so tarra. S’era statu una pochi di ghjorni in cità. Micca ch’ellu ùn vulia cullà in paese, ma avia bisognu di riflette, di fà un spostu. Tutte e cose accadute dapoi u ghjornu di Natale di u 58 li maculavanu u ciarbellu. S’intricciavanu in u so capu è i vulia sbucinà. A lettera di Gino, u viaghju in Parigi, u scontru cù Constantin, a lita cù Rigolu è pò a guerra. Ci vulia à pinsà à tuttu què per caccià u bonu è u gattivu. Trè ghjorni, à parlà solu, à rifà ogni discursata, à rimette in causa ogni scelta, ogni decisione. Digià, u lume era sbuccitu, quallà nant’à ‘ssa tarra brusgiata da a scimità di l’omi. C’era divintatu un omu, ma à chì prezzu ? Sapia tuttu avà, à nant’à ellu è à nant’à l’altri. I sicreti di Celestina, quelli di Rigolu è puru i soii. Avia misuratu ciò ch’ella pò fà a verità è pinsava oghje, cum’è Constantin, c’omu ùn deve micca sempre fidà si à ella. Era cum’è una donna, bella è misteriosa, vistuta à robbe spampigliante. Ma qualchì volta a billezza di fora piatta un’anima fosca, vilinosa. Ne era cunvintu avà, s’era sbagliatu, averia fattu megliu à ùn circà tant’affari, à ùn impachjà si di u passatu. Avia discitatu un mostru, un animalacciu chì durmia in fondu à una grotta, freta è nera cum’è u piccatu. Era mancatu di perde à so ragiò è ancu a so vita. Ma peghju c’à tuttu, avia risicatu a so felicità. Era passatu à nulla d’ùn pudè più vede u surisu di a so mamone o quellu di Rigolu. ‘Ssu surisu chì accindia i so visi quand’ellu ghjugnia ellu. Era forse l’amore di i soii chì n’avia fattu un omu, più c’à tutte ‘sse prove ch’ellu s’era impostu. À a fine di ‘ssi trè ghjorni avia chjappu una decisione. Ùn vulia micca finisce cum’è Meursault, è pinsava d’esse sempre à tempu per cambià a so sorte. À parte si d’avà faria ciò chì u persunagiu di Camus avia ricusatu di fà. Ghjucaria u ghjocu, piignaria quand’ellu ci vulia è adupraria ancu a bugia s’ellu pinsava di fà la per u bè, per a ghjustizia. S’era messu à u tavulinucciu di a so stanza è avia scrittu una lettera à Rigolu.







U mio caru ziu,

Una lettera, eccu ciò c’aghju trovu di megliu per apre vi u mio core. Voi, chì site sempre statu per mè a riferenza, u mudellu. Quellu chì insignava a strada, sempre a più pulita. A sogu c’o v’aghju resu tristu, c’o v’aghju ancu mancatu di rispettu. Ma m’ete fattu pena dinù, m’ete privu di a vostra cunfidanza è quessa m’hà cripatu u core. Ùn vi scrivu micca per rimpruverà vi qualcosa, ne per pardunà vi nulla. Chì vi puderia rimpruverà ? D’avè circatu à francà mi d’una verità chì mi pudia fà more o scimisce ? Chì pardonu v’averia da dà ? Hè à voi di pardunà, di pardunà mi d’avè vulsutu entre in a vostra mente è cunnosce u vostru sicretu. Oghje, sogu tuttu è mi ne pentu, oghje capiscu u vostru ricusu, i vostri silenzii. ‘Ssu sapè l’aghju pagatu caru, è cuntinivaraghju à pagà lu tutta a mio vita. Aghju vistu, cum’è voi ciò ch’ella era a guerra, l’oddiu d’un omu per un antru. Aghju toccu a disgrazia di ‘sse stonde chì puntanu a ghjente à fà e scelte streme. Aghju capitu chì a pessima cundanna ùn era micca di more, ma di campà, piattendu, tale à una malatia vergugnosa, una verità nuciva. Di ‘sse verità chì ùn si ponu sparte cù nimu. Aghju apartu a scatula di i vostri ricordi, aghju vulsutu ficcà e mani in a vostra storia. A sogu oghje chì omu ùn deve micca cunfonde storia cumuna è storia persunale. Aghju anch’eiu avà un pesu à strascinà, un sicretu à piattà. Una cosa chì mi rode l’anima è chì mi face mughjà a notte. Vogliu campà, custruisce mi una vita, scuntrà una donna, fà li i figlioli è prutece li cum’è voi ete prutettu à mè.
Da quì à qualchì ghjornu vinaraghju à vede vi, aghju tantu brama di scopre torna u vostru surisu. ‘Ssa lettera sarà l’ultima pagina d’un’ epica sugica di a nostra vita, mai più ùn parlaremu di quessa, mai più. I nostri sicreti i tinaremu ognunu per sè. Ùn faremu micca nice, sarà cum’è s’è nulla ùn era mai accadutu. Brusgiate ‘ssu pezzu di carta quandu l’avarete lettu. Brusgiate lu per chì nimu ùn possi un ghjornu esse toccu da ‘ssa malatia, da a voglia pazza di sapè. Vi basgiu è vi dicu à prestu.

Ghjuvan’Tumasgiu


Avia scrittu d’un trattu, senza pisà u capu una volta. Supitu avia sarratu u fogliu in un inviloppu è l’avia mandatu. Era sinceru, per ellu era compia a strada. Mai più ùn parlaria di tuttu què. I so viaghji, i so scontri, ghjacerianu à l’eternu i a machja di i so ricordi è nimu ùn c’intraria mai. Eranu incabbiati, prigiuneri di a so vuluntà è solu di a soia.
Da quì à quattru ghjorni si ne cullaria in paese. Ghjungneria ind’è ellu, è cum’è s’ellu ùn fussi mai partutu, andaria à sin’à a casetta di Rigolu. Ùn pichjaria micca ‘ssa volta, puntaria a porta è gudaria di u surisu francu di u so ziu, di u so babbu. À l’asgiu Ghjorghju « u vechju », Ghjorghju « u chjucu » è tutti i so misteri. À l’asgiu u passatu, evviva dumane. Avia da campà, cù Rigolu è Celestina stretti cum’è elli eranu sempre stati tutt’à trè. Iè, andaria à sin’à a casetta di Rigolu, puntaria a porta è senza una parolla, in un silenziu chì vale di più c’à centu discorsi, sugillarianu u so pattu. Si darianu unu à l’altru, un’abbracciata, sincera, colma d’amore è di pace…
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
Matteu Mattei
BAGLIA ORBA


Nombre de messages: 3019
lucalizazione: Vistu pè l'ultima volta da i granatieri in 1774 à 2 leghe di Corti
Date d'inscription: 12/10/2007

MessageSujet: Re: Rumanzu   Ven 18 Sep - 16:22

Aghju finitu di leghje, prima ti vogliu ringrazià d'avecci fattu tamantu rigalu, dopu ti vogliu filicità chì ci hè una vera storia, incù parsunagi chì v'invitanu subitu à u viaghju, scritta in una lingua sputica è bella, mi sò campatu à leghjela.

eccu pè e lode.

rimprovari ùn ti ne possu fà, o annant'à picculi affari di nulla: certe scelte urtugraffiche (supitu, prutece, sgalapatu, ecc.) è forse certi adopri di i tempi, s'e fussi ind'è tè avaria forse adupratu di più imparfettu di u sughjuntivu è passatu landanu .
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur
francesca
GOLU


Nombre de messages: 7520
lucalizazione: Aiacciu
Date d'inscription: 21/04/2007

MessageSujet: Re: Rumanzu   Ven 18 Sep - 16:55

O Rapallì, ùn aghju tempu per avà di leghje tuttu ma mi pare un bellu testu. Mi fidu di Mattu mattu, s'ellu ùn trova chè què cum'è rimprovari hè chè tù l'ai smaravigliatu ... Mr. Green

_________________
Tibè libaru
http://www.myspace.com/francescamar
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur En ligne
Cumpà
Fangu


Nombre de messages: 2277
lucalizazione: Casinca
Date d'inscription: 17/02/2008

MessageSujet: Re: Rumanzu   Ven 18 Sep - 16:57

Sò assai d'accunsentu incù Matteu Mattei ; ancu s'o sò luntanu d'avè finitu di leghje (sopra tuttu incù u travagliu ch'aghju sti pochi ghjorni), mi pare d'esse una bella storia propiu bella.

_________________
http://cumpalliols-in-corsu.over-blog.com

Tandu i figlioli adduniti sott'à listessa bandera cù una vuluntà cumuna
Feranu di stu paese una nazione fiera, ùn ne mancherà manc'unu
È feranu l'avvene.
A. Olmetta
Revenir en haut Aller en bas
Voir le profil de l'utilisateur http://cumpalliols-in-corsu.over-blog.com
Invité
Invité



MessageSujet: Re: Rumanzu   Ven 18 Sep - 19:24

Scrivi assai più prestu ch'è mè, (è ancu assai megliu).
M'aghju da appicicà per tene u colpu di a qualità.
Revenir en haut Aller en bas
 

Rumanzu

Voir le sujet précédent Voir le sujet suivant Revenir en haut 
Page 1 sur 3Aller à la page : 1, 2, 3  Suivant

Permission de ce forum:Vous ne pouvez pas répondre aux sujets dans ce forum
Foru corsu :: UN POPULU,UNA LINGUA...UN FORU !!! :: Lingua, Cultura, Musica :: PROSA-
Poster un nouveau sujet   Répondre au sujet